Ctitoriile brâncoveneşti, sfinţite de sângele voievodului martir

Constantin Vodă Brâncoveanu este sărbătorit în Biserica Ortodoxă Română la data de 16 august. Acesta a murit martir, prin decapitare, împreună cu cei patru fii şi ginerele său, Ianache, mare vistiernic la curtea sa. Sfântul voievod a avut o viaţă aleasă, fiind un adevărat apărător al credinţei strămoşeşti. Această dragoste faţă de Hristos şi-a arătat-o şi prin construcţia de biserici, consacrându-se astfel şi un stil arhitectonic, cel „brâncovenesc“. Unele dintre ctitoriile sale s-au păstrat, dar sunt şi multe dintre ele care au dispărut. În cele ce urmează, încercăm să vorbim despre câteva dintre operele de artă arhitectural-bisericeşti care poartă pecetea Brâncoveanu.

Stilul „brâncovenesc“ a apărut între anii 1678 şi 1725. Este o sinteză şi înflorire a artei postbizantine, într-o epocă în care arta balcanică era încă fidelă tradiţiei ortodoxe. Este o combinaţie de tradiţii artistice locale, valahe, bizantine, cu influenţe orientale şi forme occidentale, ale Renaşterii. Acest stil a devenit naţional şi s-a răspândit în toată Ţara Românească, ajungând până în Transilvania. „Primul stil românesc“, aşa cum este considerat stilul arhitectural brâncovenesc, are printre principalele caracteristici elementele de pietrărie prelucrată artistic. Şi sculptarea pietrei în relief accentuat, aşa cum sunt capitelurile din biserica Mănăstirii Sinaia, balustrada pridvorului de la Biserica Stavropoleos din Bucureşti, dar şi prelucrarea artistică a lemnului, la tâmple, jilţuri domneşti sau arhiereşti. Găsim şi motivele vegetale: acantul, vrejurii, strugurii, floarea soarelui. Şi sculptura figurativă se folosea: personaje biblice, Moise, Aaron, Samson în lupta cu leul, cei patru evanghelişti cu simbolurile lor, chipuri de îngeri. A apărut şi un nou tip de coloană, derivată din cea corintică, dar cu capiteluri mai puţin dezvoltate. În pictură se folosesc portretele votive. Un alt element specific „stilului brâncovenesc“ este pridvorul deschis.

Construieşte trei biserici în Bucureşti

Sfântul Constantin Brâncoveanu, încă înainte de a ajunge domn, a ridicat două biserici, una la Potlogi şi alta la Mogoşoaia, lângă Bucureşti. În vara anului 1690 a pus piatra de temelie a celei mai de seamă din ctitoriile sale, Mănăstirea Hurezi sau Horezu. A refăcut din temelie Mănăstirea Mamul, pe locul unei biserici de lemn ctitorită de fraţii Buzeşti şi Brâncoveni, veche ctitorie a boierilor Craioveşti şi a lui Matei Basarab, în care erau îngropaţi şi membri ai familiei Brâncoveanu.

Şi în Bucureşti a ctitorit trei biserici, tot pe locul unora mai vechi: Biserica „Sfântul Ioan cel Mare“ sau Grecesc, demolată în secolul trecut, biserica Mănăstirii „Sfântul Sava“, şi aceasta demolată. Singura care a rămas este biserica Mănăstirii „Sfântul Gheorghe“ - Nou, din centrul capitalei, în curs de restaurare. În această biserică au fost depuse şi osemintele ctitorului, în anul 1720, aduse în ascuns de soţia sa, doamna Maria.

Şi în satul Doiceşti, judeţul Dâmboviţa, a ridicat o biserică. Împreună cu unchiul său, spătarul Mihai Cantacuzino, a zidit Mănăstirea din Râmnicu Sărat, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“, care a fost închinată Mănăstirii „Sfânta Ecaternina“ din Muntele Sinai.

Zideşte Biserica „Sfântul Nicolae“ din Constantinopol

A construit biserici şi în afara Ţării Româneşti. Astfel, în Transilvania, a zidit o biserică în Făgăraş, alta în Ocna Sibiului, precum şi Mănăstirea Sâmbăta de Sus, distrusă cu tunurile în veacul al XVIII-lea, din dispoziţia autorităţilor habsburgice şi refăcută abia în prima jumătate a secolului nostru. De asemenea, şi peste graniţele actuale ale României a construit lăcaşuri de cult. În Constantinopol a zidit Biserica „Sfântul Nicolae“ din cartierul Galata, la Mănăstirea „Sfântul Pavel“ din Muntele Athos a făcut un paraclis şi o trapeză, iar la Ismail, pe malul stâng al Dunării, a ridicat o biserică cu hramul „Sfântul Gheorghe“.

Bisericile sale, pictate de Pârvu Mutu şi Constantinos

A şi refăcut multe alte biserici, cum sunt Mănăstirile Cozia, Arnota, Bistriţa, Strehaia, Sadova, Gura Motrului, Dintr-un lemn, Curtea de Argeş, Dealu, Snagov, bisericile Domnească şi „Sfântul Dumitru“ din Târgovişte.

Bisericile au fost împodobite cu frumoase picturi în frescă de către cei doi renumiţi zugravi ai epocii Pârvu Mutu, român, fiu de preot din Câmpulung, şi de grecul Constantinos, pictorul preferat al lui Constantin Brâncoveanu, care a format o adevarată „şcoală“ de zugravi, mai ales la Hurezi.

▲ Mănăstirea Hurezi, opera brâncovenească completă

Naşterea stilului brâncovenesc a fost la Hurezi, unde se află principala ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu, aceasta însumând cel mai vast ansamblu de arhitectură monastică din Ţara Românească. Având hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“, a fost înzestrată cu ziduri şi turnuri de apărare şi cu numeroase clădiri în incintă. A fost construită între anii 1690 şi 1697, biserica mare a aşezământului fiind târnosită la 8 septembrie 1693. Lucrările de construcţie şi decorare ale ansamblului au fost supravegheate de Pârvu Cantacuzino, vărul primar al domnitorului. Mănăstirea este construită pe valea râului Romanii de Jos, în satul care la acea vreme se numea Hurezi, astăzi Romanii de Jos, unde se află un schit.

Meşterii care au creat această capodoperă, impulsionaţi de spiritul ctitorului Constantin Brâncoveanu, au fost Istrate lemnarul, Vucaşin Caragea pietrarul şi Manea, vătaful zidarilor. Cei care au executat pictura, terminată la 30 septembrie 1694, au fost Constantin Ioan, Andrei, Stan, Neagoe şi Ichim. Ei au imortalizat în pronaosul bisericii mari chipurile celor două familii, familia Brâncoveanu şi familia Cantacuzino.

Faţadele tencuite au fost decorate cu arcaturi, cele din registrul superior au centrul marcat de un element circular, ca o cunună. Elementele florale în culori vii dau culoare numeroaselor scene biblice din biserică. Fresca de la Hurezi este unică în tot spaţiul răsăritean, pentru că îmbină foarte bine iconografia religioasă şi compoziţia cu caracter laic.

▲ Sâmbăta de Sus, dărâmată de generalul Preiss

O altă operă arhitecturală brâncovenească este Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus. Se află pe valea râului Sâmbăta, la poalele Munţilor Făgăraş, în judeţul Braşov. În jurul anului 1696, Constantin Brâncoveanu zideşte peste cea veche din lemn o biserică din piatră şi cărămidă. Între 1766-1767, biserica a fost pictată de zugravii Ionaşcu şi Pană.

Brâncoveanu a transformat şi reorganizat vechea mănăstire ortodoxă din Sâmbăta de Sus, cu călugări sihaştri, într-o mănăstire mai mare cu viaţă de obşte, care se rugau şi munceau împreună. Tot aici, voievodul martir, a înfiinţat o „Şcoală de grămătici“, un atelier de pictură în frescă şi o mică tipografie pe care le-a instalat în noua incintă, după modelul brâncovenesc folosit în toate ctitoriile domneşti.

Dar nu după mult timp, Curtea de la Viena a trimis în 1785 pe generalul Preiss, care a dărâmat mănăstirea brâncovenilor, aşa cum a făcut cu multe alte lăcaşuri de închinare ortodoxe. Chiliile au fost distruse complet, iar biserica a fost adusă în stare de ruină. Palatul brâncovenesc din Sâmbata de Sus, aflat la 10 kilometri distanţă de mănăstire, a fost locuit vremelnic de urmaşi ai familiei Brâncoveanu; aceştia au stăpânit domeniul până la reforma agrară din anul 1922, când Ministerul Domeniilor a predat Mitropoliei din Sibiu domeniul brâncovenesc împreună cu ruinele şi toată incinta mănăstirească de la Sâmbăta de Sus.