Cu străbunii la masa de Crăciun

Omul tradiţional înţelege chibzuit timpul. Cu atât mai mult de sărbători. La Crăciun, țăranul este împresurat de frumuseţea naturii şi de noianul obiceiurilor. În jurul mesei de praznic se strâng membrii familiei și oaspeţii. Ospăţul îmbelşugat nu este numai pentru saţul trupului, ci are şi înţeles spiritual, în sensul că hrăneşte sufletul, după cum explică dr. Doina Işfănoni, cercetător etnolog, istoric şi teoretician de artă.

Bucatele pregătite cu atenţie se servesc în cele trei zile de Crăciun după participarea oamenilor în biserică, la slujba Sfintei Liturghii. Aşa au făcut strămoşii, plecaţi dincolo, aşa facem şi noi, urmaşii lor, fiecare după pricepere.

„Însemnătatea pe care o acordăm, în România, mesei de Crăciun este reflexul unei mentalităţi străvechi, consolidate prin practicarea obiceiurilor moștenite generație după generație. Din acest punct de vedere, omul modern acţionează aproape instinctual la ceas de sărbătoare, fiindcă îşi dă seama că «vine o vreme când nu poţi fi altfel». Acest mare popas al timpului – sărbătoarea - este prin el însuşi şansa recuperării părţii emoţionale din fiinţa umană, căci, în asemenea momente, un produs alimentar te hrănește nu numai trupeşte, ci şi spiritual. La sărbători, înţelegem că există momente în viață când toate aceste competenţe moștenite se reactivează, îşi dau mâna, pentru a contribui la valorarea simbolică a timpului. Spre deosebire de noi, bunicii și străbunicii noștri ştiau să acorde fiecărui segment temporal calități diferite pentru a fi în rezonanță cu ritmurile universului și experiența înaintașilor”, menţionează Doina Işfănoni.

Deseori ne întrebăm în lumea modernă: „Oare merită să facem atâta cheltuială şi efort?” „Sigur că merită”, răspunde cercetătorul etnolog, care aminteşte că oamenii de odinioară puneau pe această masă foarte multe sortimente culinare, „nu din dorinţa de a arăta cât de înstărită le era familia, ci pentru că fiecare aliment avea o semnificaţie, iar toate laolaltă erau speranţa gospodarilor că anul următor le va aduce belşugul rodirii din fiecare tip de aliment.”

Hrană „de zile mari“

În trecut, spaţiul în care se amplasa masa de Crăciun se numea, în funcţie de regiune, „camera curată”, „odaia frumoasă” sau „casa dinainte”. Încăperea se primenea în cele mai mici detalii. Stăpâna casei scutura, spăla, scrobea toate ţesăturile şi pânzăturile, uneori văruia și pereții. Ce să mai spunem, o pregătea „de zile mari”.

La sărbători, la cumetrii şi nunţi se folosea masa înaltă, nu cea scundă cu trei sau patru picioare pe care familia mânca în fiecare zi. Masa de Crăciun era „masa de cinste”, poziţionată, de regulă, în faţa intrării, fie între ferestre, fie înspre colțul cu lavi­țele, pentru a putea fi văzută în tot fastul ei. Totdeauna această masă era acoperită cu măsăriţe (feţe de masă) meşteşugit lucrate.

Pregătirea bucatelor pentru masa de Crăciun necesită mult timp, nu se face într-o sâmbătă, nici într-o singură zi şi demonstrează calităţile femeii şi ale bărbatului din fiecare gospodărie. Fiecare aliment pus pe această masă are nu numai valoare nu­trițională, ci și importanță ceremonial-rituală.

Pe mijlocul mesei, bătrânii noştri făceau loc Colacului lui Crăciun, cel mare și rotund, împletit pe margini în multe viţe. Alături de acesta, în aproape toată ţara, se mai punea un alt colac modelat cu multă grijă, tot în mai multe viţe. Acesta era Colacul Crăciuniţei, pe care se făcea, tot din aluat, un element de mare frumuseţe şi simbolism: mâinile Crăciuniţei. Cei doi colaci făţoşi stăteau pe masă în toate zilele Crăciunului ca mărturie a sărbătorii. De regulă, ei se așezau pe otavă/fân, pentru a întruchipa ies­lea Mântuitorului. În Hunedoara, la Pădureni, ţăranii credeau că, de fapt, otava era pregătită pentru „calul lui Crăciun”, care o să vină în noaptea de Ajun să mănânce otava/fânul.

Lângă colaci se rânduiau pe farfurii de ceramică preparatele din carne de porc: cârnaţii, caltaboşii, sângeretele, toba, slănina, carnea friptă. Pentru prepararea acestor sortimente porcul se sacrifica cu mai mult timp înainte. În cele mai multe zone, porcul se tăia și se taie încă la Ignat (20 decembrie) pentru a avea răgaz gospodinele să prepare toate bună­tățile îndătinate.

Pe de altă parte, „munca la porc” este destul de grea și implică mai multe tipuri de activități: tranşare, selectarea cărnii în funcție de sortimente, topitul osânzei și făcutul jumărilor, alesul șuncilor/slăninii şi apoi realizarea diverselor combinaţii iscusite, după specificul gastronomic al fiecărei zone.

„Strugurele lui Dumnezeu”

Dacă femeile erau răspunzătoare de calitatea și diversitatea mâncării, bărbații se preocupau să aducă pe masă vinul și țuica, ambele de cea mai bună calitate, de regulă vinul roşu. „Vinul roşu întruchipează nu doar băutura preferată a tuturor românilor, care are virtuţile ei (şi) terapeutice, ci, în acelaşi timp, este şi un simbol al sacrificiului hristic la masa care serbează bucuria Naşterii Mântuitorului”, adaugă dr. Doina Işfănoni.

De asemenea, se punea un castron cu mere roşii şi galbene. Podgorenii din zona de podiş a Moldovei coborau din pod „strugurele lui Dumnezeu”, cules din vie de cu toamnă și ales dintre cele mai frumoase corzi. Tot în Moldova, dar şi în partea de nord a Olteniei, se alăturau celorlalte produse alimentare farfuria cu grâul verde, semănat la Sfântul Andrei sau la Sfântul Nicolae, simbol al rodniciei viitoarelor holde.

Nucile, ca fructe propriu-zise, nu stăteau pe această masă ca atare. Ele se transformau în umplutură pentru cozonac sau pentru plăcinte. Folosirea nucilor în prepararea dulciurilor de Crăciun se leagă de străvechiul simbolism al fructului: expresie a continuităţii, a durabilităţii și a creştinătăţii, prin miezul ei în formă de cruce.

Pe alte farfurii se puneau cozonacii (un produs alimentar care apare în casele românilor în secolul al XIX-lea), nelipsitele plăcinte „poale-n brâu” cu brânză, la moldoveni, colacii cu mac sau cu nucă, în Banat și sud-vestul Transilvaniei, și celebrele plăcinte cu mere sau dovleac, specifice Munteniei şi Olteniei.

Nelipsite de pe masa Crăciunului erau și sarmalele, ordonate-n oale ca soldaţii. În mijlocul lor se punea pentru gust fie un tip de cârnat special – în Transilvania – sau se fierbea împreună cu șorici și slăninuță împănată de pe burta porcului. Uneori sarmalele se garniseau şi cu nişte coaste zdravene de porc.

În Moldova, deşi nu era specifică mesei de Crăciun, se prepara și piftia de cocoș sau de gâscă. În multe regiuni, piftia era așezată pe masa de la Anul Nou şi, bineînţeles, la Bobotează.

În zonele piscicole, riverane Dunării, în Deltă, prin satele de pe lângă Siret și Prut, apărea şi peştele, gătit întreg, prăjit sau la cuptor. Semnificația acestui sortiment era legată de speranța pescarilor de a avea spor în prinderea peștelui și în anul care vine.

Brânza își avea şi ea locul pe masa Crăciunului. De regulă, în comunitatea tradiţională se desfunda, cum ziceau moldovenii, „putinica” sau „bărbânţa” cu brânză (cu straturi de brânză felii şi frământată) și se așezau pe farfurie felii de jur împrejur, iar la mijloc se punea brânza frământată.

„Mai multe sau mai puține, alimentele de pe masa Crăciunului nu se terminau niciodată în aceste zile de sărbătoare. Masa era mereu încărcată cu produsele îndătinate, întrucât ea nu trebuia să rămână goală în cele trei zile ale Crăciunului, chiar dacă familia și oaspeții consumau din fiecare sortiment.

Pe de altă parte, tot pe masa Crăciunului se puneau și darurile colindătorilor: cârnaţii, «pecia» (carnea), colacii, merele, brânza, băutura. Aceste daruri stăteau în cinstea mesei până ceata feciorilor își termina de cântat colindul casei şi alte două, trei colinde, închinate celor din casă - bătrâni, fete sau feciori, tineri căsătoriți -, ca să-i cinstească pe fiecare. Abia la final colindătorii rosteau mulţumita colacului şi a celorlalte daruri, le puneau în desagi și plecau la altă casă”, încheie dr. Işfănoni scurtul periplu printre tradițiile legate de sărbătoarea Nașterii Domnului.