Cum a sărbătorit societatea românească semicentenarul Unirii de la 1859

Actul Unirii de la 1859 a reprezentat documentul de naștere al statului modern român și fără el Independența de stat și mai apoi Marea Unire de la 1918 nu ar fi fost posibile, iar importanța acestui mare eveniment a fost înțeleasă de contemporanii ei, dar și de generațiile viitoare. De aceea, de-a lungul timpului, societatea românească a celebrat așa cum se cuvine ziua de 24 ianuarie și sensul său de liant al unității națiunii române. Aducem în atenție un moment care a dat, cumva, startul aniversării permanente a acestui eveniment, și anume modul în care, la 1909, a fost sărbătorit semicentenarul zilei de 24 ianuarie 1859 și cum s-au raportat societatea și clasa politică la acest eveniment.

La 1899, Constantin Bacalbașa semna un articol în ziarul Adevărul în care exprima modul în care generația sa percepea însemnătatea zilei de 24 ianuarie 1859, scriind un mesaj puternic: „ Ziua de 24 Ianuarie, cea mai însemnată zi a istoriei noastre contimporane... 24 Ianuarie este o zi mare între toate dintr-un îndoit punct de privire: ea este mare şi pentru că a întrunit două provincii neputincioase spre a crea un stat respectabil şi mai târziu un regat puternic, dar prin ea Românii de acum 40 de ani au dovedit tot patriotismul şi toată abnegaţiunea cari au povăţuit actele lor politice. Cu toate acestea în ziua de 24 Ianuarie anul 1859 s-a creiat România”. Așadar, terenul unei aniversări fastuoase era pregătit și cumva dorit de români. Eroii anului 1859 intraseră în legendă și trebuiau onorați. Dintre marile nume ale acelei zile de 24 ianuarie 1859 mai era în viață doar soția domnitorului Unirii, Elena Cuza, care trăia retrasă la Piatra Neamț. Cu toate acestea, erau și o serie de impedimente, unele chiar... regale.

De 43 de ani, Carol I conducea țara, iar sub domnia sa avuseseră loc o mulțime de împliniri, de la obținerea Independenței de stat la modernizarea țării, iar societatea românească avea pentru rege un mare respect și admirație. De aceea se aștepta cu înfrigurare reacția sa la propunerile de sărbătorire a unui eveniment care era legat de Alexandru Ioan Cuza, predecesorul său. Carol I avusese o relație rece, dar politicoasă cu domnul Unirii, după cum reiese din documentele vremii. În timpul vieții sale, Cuza era o amenințare pentru domnitorul Carol. În plus, Cuza era iubit de popor, numele său fiind legat de legendara împroprietărire a țăranilor din vremea domniei sale. Cuza le dăduse pământ, iar sub regele Carol, la 1907, răscoala țăranilor fusese înăbușită în sânge. Acest eveniment umbrea realizările regale și îl proiecta pozitiv pe Cuza. De aceea, întreaga societate aștepta cu sufletul la gură să vadă cum se va raporta regele Carol I la marcarea trecerii a 50 de ani de la Unirea din 1859.

O rezervă față de eveniment o avea și Partidul Național Liberal, care a dorit ca aniversarea să-l menajeze pe rege și manifestările să sublinieze Unirea ca fiind un act de voință al poporului și nu un act al cărui personaj central a fost Alexandru Ioan Cuza, la a cărui detronare participaseră inclusiv fondatorii celor două mari partide ale vechiului regat. Din acest considerent, o veche inițiativă a studenților ieșeni - de a ridica, în 1909, un monument al lui Cuza la Iași - a fost multă vreme tergiversată și statuia a putut fi inaugurată abia în 1912, în vremea guvernului conservator condus de Petre P. Carp, iar la manifestare a fost prezent regele Carol I, donator el însuși pentru ridicarea monumentului.

Festivități de 24 ianuarie la Palat, Ruginoasa și București

Contrar poate așteptărilor unora dintre politicieni, regele Carol I a dat dovadă de înțelep­ciune și a sărbătorit și el acest eveniment. Ziarul Adevărul, un adversar al Coroanei, a notat cu satisfacție în numărul festiv din 24 ianuarie 1909 despre cum s-a desfășurat ceremonia solemnă de la palatul regal: „Regele a ținut ca să se vadă că la palat se serbează actul Unirei și domnia lui Cuza. S-a făcut o retragere militară cu torțe la palat, palatul a fost iluminat, procesiunea organizată de diferitele societăți a avut în mijlocul ei bustul lui Cuza, prințul Ferdinand a fost la un Te Deum la care au asistat înalți demnitari. În fine, prânzul de la palat a avut un caracter eminamente național. Regele a invitat la prânz pe toți foștii săi prim-miniștri, s-a intonat de cât arii naționale și la dreapta suveranului au rezervat locul domnului Theodor Rosetti, nu numai fiindcă dintre cei prezenți la banchet d-sa era cel mai bătrân fost președinte de consiliu, dar fiindcă e cumnatul fostului domnitor”. În același ziar a fost publicat și o parte a discursului pe care Carol I l-a rostit cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la Unirea din 1859 și s-a subliniat că a fost prima dată când suveranul a vorbit public de domnia lui Cuza: „Suntem dar datori a sărbători aniversarul celor 50 de ani Unirei cu toată dragostea și cinstea, și a ne îndrepta gândurile cu adâncă recunoștință, atât către luptătorii Unirei, cât și către acela care a fost sortit să fie Alesul Țărilor surori, căci prin jertfele și îndelungatele lor lupte s-a făptuit una din cel mai scumpe dorințe ale neamului românesc. Cu venerație să ne închinăm lor”.

Cotidianul Adevărul, cunoscut pentru atitudinea sa curajoasă antimonarhică, a subliniat importanța domniei lui Cuza și a trecut în revistă realizările unei domnii scurte de numai șapte ani: a pus temeliile statului; din două provincii orientale a făcut o țară respectată; a afirmat Autocefalia Bisericii noastre; a împroprietărit 700.000 de familii de țărani, făcându-i cetățeni liberi; a desființat pedeapsa cu moartea și bătaia; a suprimat privilegiile de clase prin organizarea tribunalelor; a pus bazele dreptății una și aceeași pentru toți; a creat școlile și universitățile și, prin obligativitatea învățământului, a dat avânt culturii; el a creat puterea militară română. În paginile aceluiaşi cotidian, în același număr festiv dedicat Unirii, era anunțată și apariția unei broșuri care cuprindea un inedit interviu cu doamna Elena Cuza, semn că publicul nu o uitase, interesat de personalitatea tragică a acestei femei demne.

Deschiderea regelui pentru celebrarea acestui eveniment a încurajat autoritățile să depășească rezervele pe care le aveau pentru a nu leza orgoliul suveranului și în cele două capitale au fost gândite o serie de manifestări care să serbeze Unirea de la 1859. Un eveniment neaș­teptat a fost cât pe ce să împiedice, însă, desfășurarea manifestărilor de la București. În noaptea de 23 spre 24 ianuarie, a trecut subit la cele veșnice capul Bisericii Ortodoxe Române, Mitropolitul primat Iosif Gheorghian. Informat despre acest fapt la miezul nopții, primul-ministru Ion I. C. Brătianu a discutat cu înalții ierarhi și s-a decis ca Te Deumul și programul sărbătorii Unirii să nu fie oprite și să se ducă la bun sfârșit așa cum au fost programate. La Iași, serbările semicentenarului au început încă din 23 ianuarie 1909, când un grup mare de studenți au plecat cu trenul de la Iași la Ruginoasa. Aici ei au așteptat alți 80 de studenți veniți de la București și, alături de grupuri de țărani din alte localități, au mers în procesiune la mormântul domnului, iar în centrul localității a fost organizată o paradă și s-a jucat Hora Unirii. După-amiază, la palatul de la Ruginoasa, Elena Doamna a organizat o șezătoare unde au participat studenți, preoți, învățători și țărani. O veritabilă surpriză pentru Elena Cuza a reprezentat-o telegrama pe care regele și regina i-au adresat-o și în care își exprimau gândurile alese față de aceasta. Orașul Iași a găzduit, de asemenea, o mulțime de manifestări cu o largă participare populară care demonstrau, din nou, importanța pe care românii anului 1909 o confereau Unirii de la 1859. În București au avut loc ședințe solemne ale Parlamentului, Academiei, manifestări organizate de asociațiile culturale, Te Deumuri, concerte la Ateneu.

La 1909, prin manifestările organizate și prin larga participare populară, națiunea română a arătat că știe să-și onoreze personalitățile care prin faptele lor au dat acestei țări un viitor. La 165 de ani de la Unirea din 1859, eveniment major și fondator al României moderne, se cuvine să facem o reverență în fața acelei generații care a știut să lase la o parte orgoliile și interesele personale și să pună mai presus interesele generale ale țării. Nouă, celor din prezent, ne rămâne speranța că vom avea măcar puterea de a duce mai departe această moștenire și de a onora așa cum se cuvine istoria noastră.