La 1918, o generație aparte a reușit să făurească, printr-o uriașă jertfă și voință, România Mare, acel vechi vis în care toți românii să fie cuprinși în granițele unui stat românesc. Un context istoric favorabil, lideri politici remarcabili și un popor unit pentru împlinirea idealului național au reprezentat coordonatele pe care s-a clădit noua Românie de după 1918. Dar, viața politică din România Mare a anilor ’30 a fost marcată de numeroase erori în politica externă, care au dus la sfâșierea României în 1940.
Primul deceniu al perioadei interbelice a fost, desigur, un moment de referință pentru istoria națională, prin tot ce au reușit să înfăptuiască înaintașii noștri: reforme de unificare a noilor teritorii, modernizarea instituțională, un nou avânt al economiei și al culturii. Acestea au fost numai câteva dintre reperele care au confirmat faptul că atunci când există pace, consens și voință, neamul acesta știe să-și împlinească singur destinul, fără ca alții să decidă în numele său.
Din păcate, unii dintre marii lideri ai generației de la 1918 au părăsit rând pe rând scena: în 1927 au murit regele Ferdinand Întregitorul și Ion I.C. Brătianu, în 1936 Constantin Stere, iar în 1938 regina Maria și Alexandru Averescu. Noua generație parcă nu a mai avut reperele și tăria celei anterioare.
Viața politică din România Mare a anilor ’30 a fost marcată de numeroase erori în politica externă, de aderența unei părți a intelectualității la ideile extremismului de stânga ori de dreapta, de eșecul unei democrații care s-a manifestat demagogic, iar corupția și lipsa de consistență a politicienilor au aruncat generația tânără în brațele ideilor totalitariste ale epocii. De această fascinație a autoritarismului n-a scăpat nici monarhia română, care fusese un factor de echilibru în viața publică. Noul rege, Carol al II-lea, a condus România orbit de dorința de a domina viața politică națională, de a-și subordona partidele. A acționat astfel că a subminat din plin fragila democrație românească. În 1938, i-a dat acesteia lovitura de moarte prin instaurarea unui regim de domnie autoritară, prin modificarea constituției și crearea primului partid de masă, Frontul Renașterii Naționale. În jurul său s-a creat o camarilă de oameni lipsiți de scrupule, avizi de câștiguri și putere care au dat și ei lovituri decisive credibilității sistemului democratic.
Dacă în plan cultural și chiar economic domnia lui Carol al II-lea a reprezentat o perioadă de referință chiar, în alte domenii, aceeași domnie a reprezentat un dezastru: tensiuni în rândul societății, disparități între sat și oraș, o țărănime majoritară care, într-o țară văzută drept „grânar al Europei“, mânca pâine doar la zile mari. În plus, clasa politică și democrația au fost permanent subminate, iar ascensiunea fascismului, comunismului, a ideilor totalitariste împrumutate din exterior a fost un alt efect nefast al acestei domnii.
Într-un deceniu în care, în Europa, liderii politici ai democrațiilor occidentale au acționat dintr-o greșeală într-alta, cedând, rând pe rând, în fața lui Hitler, în care războiul plutea în aer, lipsa viziunii în politica externă a găsit România, în anul 1940, lăsată în bătaia vântului și izolată în fața tendințelor revizioniste ale vecinilor săi: URSS, Ungaria, Bulgaria.
Pactul Ribbentrop-Molotov
În vreme ce la București regele Carol se bucura de inaugurări edilitare, de manifestări ale cultului personalității sale, la 23 august 1939, la Moscova se încheia așa-numitul Pact Ribbentrop-Molotov, după numele miniștrilor de externe ai Germaniei și URSS, prin care cele două state totalitare semnau un acord de neagresiune. Acesta mai era însoțit de un protocol secret, care reglementa sferele de influență în Europa și în cadrul căruia URSS își exprima interesul pentru Basarabia, în timp ce Germania declara că nu este interesată de această zonă. Istoriografia occidentală consideră că semnarea pactului a fost momentul care a declanșat cel de-al Doilea Război Mondial. Obținând garanția că URSS nu va ataca Germania și că astfel și-a securizat granițele de est, Hitler a pornit la atacarea Poloniei și mai apoi la invadarea Franței, Olandei, Belgiei și Luxemburgului. Din păcate pentru țara noastră, consecințele Pactului Ribbentrop-Molotov s-au dovedit a fi dramatice, iar urmările se văd și astăzi.
Cedarea Basarabiei și a nordului Bucovinei
La 1 septembrie 1939, prin invadarea Poloniei de către Germania fascistă, începea un alt război mondial care pentru noi a însemnat sfârșitul României Mari. La 22 iunie 1940, Franța, marele nostru aliat, capitula în fața Germaniei hitleriste, iar eșafodajul politicii noastre externe era prăbușit. Stalin avea să decidă că venise și rândul României. La 24 iunie 1940, conform înțelegerii din 1939, partea germană era informată că URSS va anexa Basarabia și Bucovina. În ziua de 26 iunie 1940, comisarul poporului pentru Afaceri Externe, Viaceslav Molotov, l-a chemat pe amabasadorul român la Moscova, Gheorghe Davidescu, și i-a prezentat un ultimatum al guvernului sovietic, prin care cerea „retrocedarea Basarabiei până la 28 iunie și transferul nordului Bucovinei către URSS”. Nota era însoțită și de o hartă care trasa noile frontiere. Argumentarea lui Molotov a fost că România profitase de slăbiciunea Rusiei în 1918, iar cedarea nordului Bucovinei reprezenta o compensație pentru Basarabia.
Deși ambasadorul român a protestat și a argumentat că Unirea fusese rezultatul voinței populației românești, nota ultimativă a URSS a ajuns la București în dimineața zilei de 27 iunie. „Această știre m-a trăsnit ca o lovitură de măciucă și m-a revoltat în cel mai înalt grad. Este un lucru așa de oribil că nici o minte românească nu poate să-l conceapă”, a scris Carol al II-lea în jurnalul său. Regele a convocat la ora 12:00 Consiliul de Coroană pentru a lua o decizie împreună cu sfetnicii săi. Nicolae Iorga a fost cel care, după prezentarea făcută de rege, a luat cuvântul și s-a pronunțat pentru rezistență în fața agresiunii sovietice. S-a decis să se ceară guvernului sovietic inițierea unor consultări și implicit amânarea răspunsului. În paralel, factorii de decizie români au purtat discuții cu ambasadorii Germaniei și Italiei la București.
De la Moscova, răspunsul a venit sub forma unei noi note ultimative de evacuare, în patru zile, a teritoriilor Basarabiei și nordului Bucovinei de către armata și administrația română. În Consiliul de Coroană din seara zilei de 27 iunie s-a votat acceptarea sau nu a ultimatumului sovietic. Au fost exprimate 20 de voturi pentru acceptare și doar 6 de respingere (Nicolae Iorga, Silviu Dragomir, Ștefan Ciobanu, Victor Iamandi, Traian Pop, Ernest Urdăreanu).
Fără să aștepte răspunsul guvernului român, câteva ore mai târziu trupele armatei roșii au invadat România. Basarabia și nordul Bucovinei intrau sub administrare sovietică, în timp ce armata și administrația română aveau să se retragă șocate de rapiditatea evoluției evenimentelor, dar și de răspunsul decidenților politici de la București, care, cu numai câteva luni în urmă, vorbeau de rezistență, de pregătirea impecabilă a armatei pentru a face față oricărui dușman.
Începând cu noaptea de 27/28 iunie 1940, România Mare, visul generației de la 1918, era spulberată, iar milioane de români intrau, din nou, sub jugul stăpânirii străine. A doua zi, la 28 iunie, la Moscova, sosea și răspunsul de la București.
Epilog
Au trecut 80 de ani de la acele întâmplări, unele răni s-au stins, altele nu, căci granițe despart și azi românii de români. Poate cea mai bună descriere a acelor timpuri ne-o oferă magistrul Nicolae Iorga, în articolul din ziarul „Neamul Românesc“ (15 iulie 1940), intitulat „Păcat de munca noastră”: „Printr-o nedreptate fără pereche, i s-a luat țării noastre toată Moldova de peste Prut, unele sate bucovinene curat românești și s-a știrbit și un colț din județul Dorohoi. La această sărăcie a noastră, cu atâta greutate întregită, s-a lăcomit Rusia cea nesfârșit de mare, întinsă până în adâncurile Asiei. [...] E păcat de atâta lume românească din nou căzută pradă străinului dușman. Și e păcat și de munca noastră. Căci aproape un sfert de veac ne-am trudit să dregem ce stricaseră alții, să ridicăm felul de viață al tuturora și să facem ca ai noștri, atâta timp disprețuiți și apăsați, să ajungă iar la o stare vrednică de oameni. Dar, orice dreptate învie și orice muncă cere răsplata. Și noi ne așteptăm iarăși ceasul, curând sau mai târziu”.
