În urmă cu exact 555 de ani, cetatea Constantinopolului era ocupată de turcii otomani, după ce rezistase eroic unui asediu de aproape 2 luni. Astfel, îşi încheia existenţa milenară Imperiul Bizantin. În doar câteva secole, spiritualităţii şi culturii ortodoxe, care înfloriseră în arealul strălucitorului imperiu, aproape că li se şterge urma, locul lor fiind luat de cea turco-musulmană. Care au fost consecinţele în plan religios şi politic ale dispariţiei Imperiului Roman de Răsărit? Cum ar fi arătat astăzi Europa, dacă Bizanţul ar fi rămas creştin? Specialiştii în istorie pe care i-am contactat au spus că „supravieţuirea Bizanţului ar fi imprimat un curs mai firesc lumii creştine“, iar „Europa nu ar fi fost azi atât de atee“.
A doua zi de Paşti a anului 1453 a fost, pentru populaţia Constantinopolului, o zi rău-prevestitoare, locuitorii zărind atunci primul detaşament al duşmanului campând în apropierea cetăţii. S-a încercat alungarea lui, însă pe măsură ce se iveau tot mai multe trupe turceşti, împăratul a poruncit să fie dărâmate podurile de peste canale, iar porţile oraşului să fie închise. În aceeaşi zi, peste intrarea în portul Cornul de Aur a fost întins un lanţ mare de către meşterul genovez Bartolomeo Soligo, pentru a împiedica pătrunderea vaselor turceşti în golf. Câteva zile mai târziu, pe 6 aprilie, începea asediul Constantinopolului, care avea să dureze până pe 29 mai 1453.
Mahomed al II-lea îi urmase sultanului Murad al II-lea la conducerea turcilor otomani, în 1451. Cei mai mulţi îl crezuseră un conducător incapabil să creeze probleme Imperiului Bizantin. Scrisorile trimise trimise creştinilor, în care promitea că va respecta teritoriul bizantin, s-au dovedit a fi doar minciuni, cu rostul de a adormi vigilenţa acestora.
Aşa se face că, după doar 3 ani, Mahomed al II-lea se prezintă cu o armată uriaşă, de peste 100.000 de soldaţi, dotată cu cea mai performantă tehnică de război pentru acea vreme, inclusiv celebrul tun al lui Orban, care putea catapulta o ghiulea de 544 kg la o distanţă de 1,5 km.
Prima zi de asediu
Apărătorii oraşului şi-au ocupat şi ei locurile de apărare. Toată regia aşezărilor de pe peninsula în formă, oarecum, triunghiulară indica astfel primul atac principal. Apărarea era echipată cu suliţe, săgeţi şi catapulte. Tunurile domneau şi ele în oraş, dar s-au dovedit, în realitate, a fi ineficiente, căci atunci când erau eliberate de pe ziduri sau din turnuri, pentru ca proiectilele lor să ajungă în liniile duşmanului, zguduitura pe care o produceau afecta foarte mult fortificaţiile.
Dimineaţa zilei de 6 aprilie. Soldaţii de la posturile lor şi garnizoanele de pe ziduri priveau cu înfrigurare cum armata turcească îşi ocupa poziţiile. O bună parte din armata sultanului fusese încredinţată lui Zagronos Paşa şi trimisă pe ţărmul dinspre miazănoapte al Cornului de Aur, desfăşurându-se peste coline, până la Bosfor. Mahomed şi-a instalat cortul roşu-auriu în valea râului Lykos, care era în apropiere de Mesoteichion.
Amurgul zilei de 6 aprilie a rămas în istorie ca prima zi de asediu a Constantinopolului, în care, zidurile de la Poarta Charisiană au fost lovite puternic, însă nu s-a putut pătrunde în cetate. Peste doar trei zile, amiralul Baltoghlu, din porunca lui Mahomed, a încercat să forţeze sistemul de apărare de la intrarea în port. Şi această încercare a fost fără succes, iar Baltoghlu a hotărât să aştepte sosirea flotei din Marea Neagră.
Acest răgaz a fost folosit de către sultan pentru a ataca micile cetăţi Therapia şi Studios, aflate înafara fortificaţiilor principale ale cetăţii. Dacă prima a rezistat două zile până să fie sfărâmată de ghiulele, Studios a fost dărâmată în câteva ore. Cei treizeci de supraveţuitori de la Theapia au fost prinşi şi traşi în ţeapă, în văzul locuitorilor din Constantinopol, pentru a vedea ce-i aşteaptă pe cei ce se împotrivesc sultanului.
Şase săptămâni de atacuri
După cucerirea Insulelor Principilor, de la Marea Marmara, sultanul a revenit, pe 11 aprilie, la cortul său din faţa zidurilor, iniţiind seria de atacuri asupra zidurilor principale, care avea să continue, fără oprire, vreme de şase săptămâni.
Ploile de primăvară care au adus mult noroi au îngreunat luptele, dar în mai puţin de o săptămână, zidul exterior, care trecea peste albia râului Lykos, fusese dărâmat până jos, în multe locuri.
La 18 aprilie, cu puţin timp după apusul soarelui, sultanul a poruncit să se pornească un atac asupra Mesoteichion-ului, zona mediană a zidurilor de pe uscat, considerată a fi cea mai vulnerabilă.
Primul asalt general asupra oraşului a fost respins cu succes de asediaţi, datorită eficacităţii focului grecesc folosit de forţele bizantine şi vitejilor din detaşamentul latin condus de genovezul Giovanni Giustiniani. Pe parcursul lunii mai, însă, au mai fost declanşate 14 asalturi generale asupra oraşului.
Căderea cetăţii şi masacrul populaţiei
Ultimul asalt a început în noaptea de 28 mai, la ora 1:30. S-a desfăşurat în valuri succesive, pentru a nu lăsa asediaţilor nici un răgaz pentru odihnă. Iniţial, bizantinii speraseră să fie doar unul dintre atacurile de noapte, deja devenite obişnuite, cu scopul de a le încerca puterile. Clopotele bisericilor din preajma zidurilor au bătut, ca să vestească apropierea duşmanului. Glasul lor a fost acoperit de zgomotul infernal al tunului cel mare al lui Orban şi a celorlalte arme de foc, care au început să muşte din nou din zidurile cetăţii. După respigerea mai multor valuri de militari turci neexperimentaţi, dar soldate cu rănirea gravă a lui Giovani Giustiniani, intră în luptă corpul de elită al ienicerilor (1.200 de oameni), care reuşeşte, în zorii zilei, să frângă rezistenţa apărătorilor epuizaţi şi să pătrundă în oraş între orele 9:00 şi 10:00 ale dimineţii. A urmat apoi masacrul populaţiei, care a numărat 40.000 de oameni şi un jaf cumplit, prelungit trei zile şi trei nopţi.
Constantin al XI-lea Paleologul, ultimul împărat bizantin, în ultimele momente ale asediului, şi-a aruncat însemnele imperiale, avântându-se în mijlocul luptei, unde a murit eroic, între ceilalţi apărători ai cetăţii.
Prin coloniile italiene din Levant se spunea, în acea vreme, că doi ostaşi turci l-au ucis pe Constantin şi au adus Sultanului capul, pe care nişte curteni prizonieri, care erau în faţă, l-au recunoscut ca fiind al stăpânului lor. Mahomed l-a aşezat pentru un timp pe o coloană din Forul lui Augustus, apoi l-a umplut cu paie şi l-a trimis să fie înfăţişat pe la curţile de căpetenie ale lumii islamice.
Cele mai credibile surse afirmă că trupul neînsufleţit al ultimului împărat bizantin nu a mai fost găsit. (Ciprian Bâra)
▲
„Europa nu ar fi ajuns atât de atee“
▲ Academicianul Emilian Popescu, reputatul bizantinolog, explică implicaţiile religioase ale prăbuşirii Imperiului Bizantin ▲
Care sunt implicaţiile, la nivel bisericesc, ale destrămării Imperiului Bizantin?
Dacă până la 1453, când a căzut capitala imperiului, doar Asia Mică, Orientul Apropiat şi Egiptul erau sub stăpânire musulmană, acum, aria lor de dominaţie se lărgeşte cu Peninsula Balcanică, până la Dunăre şi dincolo de aceasta. Dobrogea va aparţine turcilor, iar Ţările Române intră şi ele într-o dependenţă politică faţă turci. Pe de altă parte, şi asupra Rusiei ortodoxe sunt consecinţe negative, pentru că turcii pun stăpânire pe Marea Neagră, care devine un fel de mare internă a Imperiului Otoman şi cuceresc multe cetăţi din Crimeea, din sudul Rusiei.
După cucerirea Constantinopolului, asistăm la reducerea dramatică a populaţiei ortodoxe din Asia Mică, care se refugiază în alte părţi, în special în Grecia. Rămân biserici goale, care se ruinează ori sunt dărâmate.
Patriarhul ecumenic are rol mai mult nominal
Care mai este acum rolul şi influenţa pe care le exercită patriarhul ecumenic în Biserica Ortodoxă, după căderea Bizanţului?
Până la căderea capitalei imperiului, patriarhul a avut un rol important şi i se îngăduise, ca reprezentant al lumii creştine, să aibă exarhi în diferite regiuni din Asia Mică. Exarhii erau reprezentanţii patriarhului şi susţineau interesele creştinilor. După căderea capitalei, patriarhul a pierdut din influenţă, nemaiavând susţinere politică.
Patriarhia ecumenică devine o instituţie fără mare însemnătate în lumea dominată de turci. După căderea Bizanţului în 1453, populaţia ortodoxă din Grecia, Bulgaria, Serbia, Albania a avut foarte mult de suferit. Această perioadă de turcocraţie a slăbit enorm Biserica Ortodoxă şi nu doar lumea ortodoxă. Odată cu extinderea dominaţiei turceşti în Europa, a căzut şi Ungaria, Transilvania. Turcii au ajuns până la Viena în 1683, cu gândul de a o cuceri. Nu au reuşit, iar înfrângerea de la 1683 a însemnat începutul retragerii turcilor din centrul Europei şi diminuarea puterii lor politice.
Rolul Bizanţului a fost luat de altcineva? Nicolae Iorga vorbeşte despre „Bizanţ după Bizanţ“, referindu-se la Ţările Române.
„Bizanţ după Bizanţ“ nu înseamnă că Ţările Române au avut, după 1453, un rol conducător, ci Iorga a vrut să arate prin aceasta cum s-a continuat civilizaţia şi spiritualitatea bizantină în ţările ortodoxe. Cum Ţările Române erau într-o semidependenţă de Imperiul Otoman, neexistând o putere străină pe teritoriul lor, noi plătind doar un tribut către Poartă, putem spune că aveam o anumită libertate aici. Turcii nu au construit în acest areal nici o moschee, nici în Moldova, Ungrovlahia sau Oltenia. Rolul conducător al Bisericii Ortodoxe îl avea tot patriarhul ecumenic, dar el era unul formal. Toată Peninsula Balcanică era supusă turcilor, care exercitau o exploatare feroce. Atunci s-a încercat să se găsească un domnitor român care să preia stindardul luptei antiotomane şi unii au visat ca această personalitate să fie Mihai Viteazul, mai târziu, Vasile Lupu şi alţii. Dar, fără ajutor politic occidental, nu s-a putut face lucrul acesta. Lumea creştină apuseană a rămas fie indiferentă, fie a căutat să profite prin propaganda împotriva bisericii ortodoxe, considerând-o schismatică.
Exodul bizantinilor refugiaţi din faţa tăvălugului turcesc
Multe personalităţi au părăsit Constantinopolul după cucerirea lui şi s-au refugiat în Ţările Române şi în celelalte ţări ortodoxe. Ce a însemnat acest exod?
Într-adevăr, după căderea Constantinopolului, mulţi bizantini au fugit în ţările ortodoxe. Unii au fugit în Bulgaria sau Serbia, dar nu au rămas multă vreme acolo, pentru că tăvălugul turcesc a ajuns şi pe acele meleaguri. Alţii au venit la noi, iar Iorga vorbeşte de aceşti fugari care cutreierau Ţările Române legaţi cu lanţuri la mâini şi la picioare, atrăgând prin aceasta atenţia asupra nefericirii lor, căutând să obţină ajutoare băneşti. Unii dintre aceştia au rămas la noi, alţii au trecut în Transilvania. Un exemplu îl constituie familia Cantacuzinilor, care a rămas definitiv şi a intrat mai apoi în componenţa clasei domnitoare din Ţările Române.
La Constantinopol a rămas Academia, sprijinită în continuare de Patriarhia Ecumenică, unde s-au format mulţi oameni, dintre care putem aminti pe Antim Ivireanul, ca să dăm doar un exemplu. Aceşti oameni au fost remarcaţi de domnitorii români - Constantin Brâncoveanu a fost cel care l-a adus la curtea sa pe Antim Ivireanul - şi, venind, au contribuit la edificarea vieţii religioase şi culturale de la noi. Apoi, Ţările Române, prin Academiile Domneşti de la Bucureşti şi Iaşi, în secolul al
XVIII-lea, au fost un fel de universităţi pentru lumea balcanică. Când nu s-a mai putut face la Constantinopol operă de culturalizare, centrul cultural, intelectual al învăţământului s-a mutat la Bucureşti şi la Iaşi. Aici au venit profesori şi din lumea balcanică, din Trapezunt.
Bisericile, vândute
Făcând un exerciţiu de imaginaţie, cum ar fi arătat astăzi Europa, religios şi cultural, dacă Imperiul Bizantin nu ar fi căzut în mâna turcilor?
Ar fi fost mai fericită şi nu atât de atee, cum este acum. Dezbinarea celor două biserici a condus la o criză puternică în Biserica Romano-Catolică, care a fost zguduită în secolul al XVI-lea de Reforma lui Luther. Imoralitatea şi abuzurile făcute de Biserica apuseană, în frunte cu papii chiar, au dus la scăderea credinţei şi la apariţia curentelor atee. Iluminismul, de pildă, apărut în secolul al XVIII-lea, a fost un curent raţionalist care nu mai ţinea seama de existenţa lui Dumnezeu. „Raţiunea este zeiţa noastră“, s-a spus în catedrala Notre-Dame când, în timpul Revoluţiei Franceze, pe masa altarului a fost pusă o prostituată, căreia i se aducea, simbolic, închinare.
Astăzi, din păcate, în lumea occidentală sunt zone întregi decreştinate în Spania, Franţa, Anglia. Acum doi ani, am participat la Londra la un Congres de studii bizantine şi nu am văzut nici o biserică deschisă. În 2006, am fost la Berlin. Acolo se vând bisericile şi se cumpără nu atât pentru lăcaşurile de cult, cât pentru terenul pe care sunt amplasate. Est un semn major de decadenţă.
Patriarhia ecumenică şi bisericile naţionale
Se poate spune că slăbirea puterii bisericeşti a Patriarhiei ecumenice a dus la o creştere a prestigiului din celelalte ţări ortodoxe, ajutând la apariţia bisericilor naţionale?
Nu. Constantinopolul a încurajat bisericile naţionale de când se ştie. A sprijinit traducerea în limba germană a Bibliei de către Ulfila, a cărţilor de cult şi a Bibliei în limba slavă de către Sfinţii Chiril şi Metodiu. Iar bisericile întemeiate în Rusia şi în celelalte ţări ortodoxe au fost biserici naţionale. Unitatea era sobornicească, pentru că toţi îl recunoşteau ca întâistătător al bisericilor ortodoxe pe patriarhul de la Constantinopol, iar organizarea internă era autonomă. Din punct de vedere canonic, era o legătură bisericească între scaunul patriarhal de la Constantinopol şi bisericile din ţările ortodoxe, care însă îşi păstrau autonomia administrativă. (Augustin PĂUNOIU)
▲
„Supravieţuirea Bizanţului ar fi imprimat un curs mai firesc lumii creştine“
▲ Profesorul Tudor Teoteoi, de la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti, crede că o eventuală rezistenţă a Constantinopolului până în zilele noastre, ar fi avut ca efect politic crearea unei civilizaţii bizantin-ortodoxe mult mai puternice, iar frontierele lumii europene s-ar fi extins mult în zona Orientului Apropiat ▲
Cum ar fi arătat azi Europa dacă Bizanţul nu cădea în 1453?
Dacă explicaţiile producerii unui fenomen istoric sunt diverse şi numeroase, cu atât mai stufoasă şi complexă devine mintea omenească atunci când îndrăzneşte să-şi imagineze alte paradigme istorice decât cele care au avut loc în mod efectiv.
Sunt necesare anumite repere pentru a formula unele răspunsuri. În cazul nostru, un prim revers, ar avea în vedere puterea reală a statului bizantin, adică eventualitatea ca acesta să se fi prăbuşit cu unul sau mai multe veacuri mai târziu sau să nu se fi prăbuşit niciodată, existând şi astăzi, ca un stat mai mult sau mai puţin puternic.
Cea mai interesantă eventualitate ar fi aceea în care Bizanţul să fi fost şi acum un stat puternic, înscriindu-se, spre exemplu, printre primele şapte puteri industrializate, poate chiar ca o alternativă la monopolaritatea ori la diversele bipolarităţi actuale, având în vedere că prăbuşirea acestui stat a avut loc înainte de marile descoperiri geografice şi de descoperirea Americii, care a permutat axa de interes a lumii mai spre nord şi mai spre vest de lumea mediteraneană, care era până atunci adevărata axă a lumii. De data aceasta, menţionata axă mediteraneană şi-ar fi menţinut vigoarea mai departe, în detrimentul celei euro-atlantice care caracterizează lumea de astăzi.
Lumea ortodoxă ar fi fost mult mai puternică azi
Civilizaţia bizantină şi lumea ortodoxă ar fi fost mult mai puternice azi, frontierele lumii europene extinzându-se mai mult în zona Orientului Apropiat, unde ar fi existat enclave creştine mult mai puternice, în locul celor islamice aduse de stăpânirea otomană în Peninsula Balcanică. Ne referim aici la Bosnia, Albania sau la Kosovo.
Nu ştim însă dacă o Ortodoxie greacă mult mai viguroasă decât cea slavă nu ar fi născut noi rivalităţi în cadrul acestui commonwealth bizantin, similare cu cele care au însângerat istoria Europei occidentale încă de la războaiele religioase din secolul al XVI-lea. În toată această listă de presupuneri, ce poate fi extinsă spre infinit, ne putem întreba, spre exemplu, dacă alături de alianţa NATO şi ca o contrapondere a ei n-ar fi existat şi o alta, condusă de Ortodoxia bizantină.
Un fapt sigur este acela că fenomenul „Bizanţ după Bizanţ“ n-ar mai fi existat, dacă Bizanţul nu s-ar fi prăbuşit. Oricum, un fenomen mai evident decât acesta ar fi fost altul pe care l-am putea denumi „Bizanţ contra Bizanţ“, sintagmă care şi-a şi făcut loc în unele scheme sociologice din ultima perioadă. Cu alte cuvinte, în locul ţărilor moştenitoare după căderea Bizanţului, ar fi fost poate şi rivali ai statului bizantin, în cazul menţinerii acestuia.
În sfârşit, şi acest lucru mi se pare a fi cel mai important, o supravieţuire reală a Bizanţului ar fi imprimat poate un curs mai lent şi mai firesc lumii creştine care se vede azi confruntată cu prea multe probleme. (Bogdan SCORŢEA)
