Cum erau finanţate şcolile interbelice

Învăţământul primar era obligatoriu în perioada interbelică, la fel şi cel gimnazial, însă numărul copiilor din mediul rural care urmau cursuri mai departe, în învăţământul secundar şi liceal, era foarte scăzut. Şcolile sau liceele primeau fonduri din taxe, precum şi prin intermediul comitetelor şcolare, care susţineau, practic, financiar învăţământul. Dacă plata cadrelor didactice era făcută prin intermediul ministerului de resort, întreţinerea şcolii era susţinută prin intermediul fondurilor strânse de comitetele şcolare. O altă caracteristică a învăţământului interbelic era orientarea spre filiera teoretică, în detrimentul filierei practice sau tehnologice. Elevii aveau câte cinci sau chiar şase ore pe zi, în funcţie de nivelul de învăţământ sau profilul la care studiau.

„În perioada 1921-1932, 90% din populaţia care a terminat cursurile şcolii primare a urmat şcoli teoretice, în timp ce doar 2,7% din absolvenţi au fost înscrişi în şcolile practice. În sistemul şcolar din România interbelică erau 75,1% şcoli care ofereau o pregătire teoretică şi doar 24,9% aveau caracter practic“, a precizat Cătălin Botoşineanu, directorul Direcţiei Judeţene Iaşi a Arhivelor Naţionale. De asemenea, „între 1921-1932, 5,4% dintre elevii înscrişi în şcolile rurale au trecut în învăţământul secundar, 2,5% în licee, 1,2 în şcoli normale, 0,3 în seminarii, iar restul mergea la şcolile profesionale. În general, foarte puţini copii de la ţară ajungeau la liceu, taxele fiind foarte mari. Pe plan naţional, media copiilor din mediul rural care ajungeau să facă liceul era de 1%“, a spus Cătălin Botoşineanu.

Copiii nevoiaşi erau susţinuţi la şcoală prin donaţii

Deşi învăţământul primar era obligatoriu, nici acesta nu era frecventat de toţi copiii, astfel că se întocmeau liste cu amenzi pentru părinţii care nu îşi dădeau copiii la şcoală. De multe ori, copii nevoiaşi erau susţinuţi la şcoală prin donaţii. „Pentru copiii nevoiaşi din Iaşi, Societatea «Cantina şcolară», care administra 15 cantine în anul 1927, oferea masa pentru 231 de elevi. O porţie de mâncare costa 6,50 lei, banii provenind din cotizaţii, chete, serbări, mici subvenţii, donaţii.

Comitetele şcolare erau cele care ajutau copiii să vină la şcoală. Se constituiau fonduri prin donaţii ale foştilor elevi, profesori, care contribuiau la susţinerea şi şcolarizarea unor copii nevoiaşi“, a spus Cătălin Botoşineanu.

Şcolile sau liceele primeau fonduri din taxe, precum şi prin intermediul comitetelor şcolare, care susţineau financiar învăţământul. Dacă plata cadrelor didactice era făcută prin intermediul ministerului de resort, întreţinerea şcolii era susţinută prin intermediul fondurilor strânse de comitetele şcolare.

De exemplu, „la capitolul finanţare primită de la minister, Inspectoratul regional Iaşi se afla pe locul al patrulea“, în condiţiile în care, „Iaşul era centrul regiunii a XIII-a, care mai cuprindea judeţele Botoşani, Bălţi, Soroca şi Vaslui“. „În funcţie de poziţia geografică şi de importanţa judeţului în cadrul României Mari, salariile de bază ale cadrelor didactice erau diferenţiate în 12 categorii. Şcolile erau controlate de inspectori regionali, iar învăţământul primar şi secundar era organizat, din punct de vedere administrativ, în 15 regiuni unde funcţionau inspectoratele şcolare“, a spus Cătălin Botoşineanu.

Din veniturile obţinute, un liceu întreţinea 25 de elevi în internat

Anuarul Colegiului Naţional din Iaşi arată că în anul şcolar 1919-1920, şcoala avea venituri de 85.406,20 lei, din care 33.394,75 lei cheltuieli şi 52.011,54 lei sold. În anul şcolar 1924-1925, veniturile erau de 1.787.784,09 lei, din care se cheltuie 1.611.389,09 lei, soldul fiind de 176.395 lei.

În 1925 încasările se făceau din taxe de frecvenţă, de 687.706 lei, iar subvenţia de la autorităţi era de 175.800 de lei. Mai erau venituri întâmplătoare, de 73.366 de lei, venituri din banii depuşi în bănci, donaţiuni, beneficii din serbări, venituri de la elevii particulari, taxe de înscriere la examene, burse acordate de stat.

Banii erau cheltuiţi pentru înzestrarea căminului, reparaţii şi întreţinere local şi mobilier, material didactic pentru bibliotecă şi material pentru orele de educaţie fizică, pentru organizarea şi susţinerea orchestrei, pentru laboratorul de fizică, chimie şi ştiinţe naturale, pentru iluminat şi încălzit. O sumă era prevăzută la cheltuieli pentru ajutorul acordat unui profesor, alături de cheltuielile de personal, atât didactic cât şi nedidatic. De asemenea, era o sumă prevăzută pentru întreţinerea a 25 de elevi la cămin, premii, ajutoare şi asistenţă medicală, burse.

Retribuţia profesorului

În ziarul „Curentul“, din 19 februarie 1928, se arăta că „retribuţia profesorului se compune din două părţi distincte: prima parte formată din salariul de bază şi gradaţiile respective, iar cea de-a doua din accesorii, sub care se înţeleg indemnizaţia de chirie, indemnizaţia de scumpete, ajutorul familiar, sporurile de scumpete 1923-1926 şi sporul 1927. Indemnizaţia de chirie se acordă în cote diferite, după starea civilă şi numărul copiilor precum şi după gradul de importanţă al localităţii respective“.

Ovidiu Buruiană, lector în cadrul Facultăţii de Istorie a Universităţii „Al. I. Cuza“, a precizat că salarizarea profesorilor era, cel puţin la liceu, destul de bună, având în vedere că liceele se susţineau din taxele elevilor: „Salarizarea profesorilor era una destul de bună, a fi profesor la un liceu însemna ceva, acesta ajungea să câştige în jur de 8.000 de lei pe lună, în timp ce un mecanic câştiga 2.500. Un profesor universitar titular ajungea să câştige şi 26.000, dar atât câştiga şi un prim-ministru. Pe vremea aceea era foarte bine să fii profesor, aveai o poziţie socială recunoscută, erai o persoană respectată. Un învăţător câştiga cam 4.000-5.000 de lei dar avea şi foarte multe avantaje“, a mai spus Ovidiu Buruiană. „În general, foarte puţini copii de la ţară ajungeau la liceu, taxele fiind foarte mari, de exemplu, la Colegiul «Negruzzi», taxa anuală era între 501-20.000 de lei“, după cum a spus Cătălin Botoşineanu.

La liceu se făcea română, latină, elină, franceză, germană, italiană şi engleză

Elevii aveau câte cinci sau chiar şase ore pe zi, în funcţie de nivelul de învăţământ sau profilul la care studiau.

Astfel, un elev aflat la Colegiul Naţional din Iaşi, în clasa a VII-a de liceu, în 1929-1930, studia în decursul anului şcolar următoarele materii: Religia, Limba română, Limba latină, Limba franceză, Limba germană, Limba elină, Istoria, Filosofia, Dreptul uzual şi economia politică, Geografia, Matematica, Ştiinţele fizico-chimice, Ştiinţele naturale, Igiena, Caligrafia, Desenul, Desenul liniar, Muzica vocală, Gimnastica şi Instrucţia militară, pentru băieţi.

În funcţie de programa şcolară aprobată, numărul limbilor străine putea să fie chiar mai mare, elevii studiind obligatoriu şi italiana şi engleza. Elevii puteau avea în programă un obiect practic la alegere dintre Ştiinţe agricole, Chimie tehnologică sau Comerţ.

Elevii mai primeau o notă pentru purtare şi una pentru „frecventare“. Se întâmpla ca unii elevi să fie eliminaţi sau declaraţi repetenţi din cauza numeroaselor absenţe, şi nu din cauza rezultatelor la învăţătură care puteau fi chiar foarte bune.

„Pentru noi, şcoala era o plăcere“

Ileana Teodorel, fostă elevă şi profesoară de fizică la Liceul de fete „Oltea Doamna“ din Iaşi, îşi aminteşte cum arăta o zi din viaţa ei ca elevă: „Pentru noi şcoala era o plăcere, deşi profesorii erau foarte severi, dar de o foarte mare calitate. Erau foarte severi şi, totuşi, erau şi foarte apropiaţi de noi, nouă nu ne era frică de ei. Reuşeau să ne atragă prin felul în care ţineau lecţiile, ne captivau total. Eram într-o clasă care în care eram cei mai obraznici, obraznici la vremea aceea, gândiţi-vă că am 84 de ani, dar când veneau profesorii în clasă nici nu suflam. Nu că ne impuneau ei, dar atitudinea şi pregătirea acestor profesori ne făceau să avem un mare respect faţă de ei. Unii dintre profesori aveau şi doctorate, erau foarte buni, erau născuţi pentru învăţământ şi făceau cu pasiune şcoala“.

Fosta elevă de la „Oltea Doamna“ îşi aminteşte că „Profesorii nu erau distanţi, dar nici foarte apropiaţi. Nu îţi spuneau pe numele mic niciodată. La «Oltea» aveam nişte uniforme foarte frumoase, aveam şorţuri negre, cu pliuri duble în faţă şi cu guleraş alb brodat. Eram atât de mândre de guleraşul nostru, încât în fiecare zi mergeam cu el scrobit şi îl puneam în «Atlas», ca nu cumva să se boţească, iar la întoarcere, tot acolo îl puneam, eram obişnuiţi să fim foarte ordonaţi“.

O zi la şcoală începea doar după ce clasa spunea în cor rugăciunea: „Religia era la mare putere. Începeam ziua cu rugăciunea de dimineaţă. Înainte de rugăciune, fiecare îşi spunea păsurile, vorbeau între ei. După ce intra profesorul în clasă şi spuneam rugăciunea, eram smirnă! Nu mişcam! Se puneau absenţele şi apoi, în funcţie de cum erai, mai bine sau mai puţin bine, pregătit pentru lecţie, stăteai cu capul sus sau te uitai în jos. Dacă se întâmpla să fii mai slab pregătit, profesorii îţi puneau notă mică, însă erai convins mie în sută că ai meritat-o“.

Orele erau la fel de importante, în liceu: „Toate erau la fel de importante. Pentru mine, deşi am fost profesor de fizică şi am urmat secţia reală, cele mai frumoase ore erau cele de istorie şi limba română. La noi erau doar profesoare, singurul bărbat era preotul care venea la ora de Religie. Cu cea mai mare plăcere îmi amintesc de orele de istorie, profesoara venea cu albume de artă, nu suflam la această oră. Notele se puneau după ce se ascultau elevii, profesorii nu se prea uitau la teme, pentru că temele puteau fi făcute şi cu altcineva, se uitau doar dacă erau făcute. Nu dădeam nici lucrări, doar teze“.

După ore, urmau temele: „Stăteam câte trei, patru, alteori câte cinci ore să facem temele, depinde ce obiecte aveam sau dacă eram în preajma unei teze, dar cam toată după-amiaza stăteam să facem lecţii“.