Cum putem cunoaște voia lui Dumnezeu?

Prima condiție pentru a putea cunoaște voia lui Dumnezeu este să vrem să o cunoaștem. Uitându‑ne la lumea din jurul nostru și la viața noastră de zi cu zi, se vede cu ochiul liber că nu prea găsim loc între preocupările noastre pentru cunoașterea voii lui Dumnezeu. Oare chiar vrem noi să cunoaștem voia lui Dumnezeu? Privind mersul lumii, cred că această întrebare este una pertinentă.

Mă refer în primul rând la mersul lumii din afara Bisericii care ca­ută să‑și creeze un sistem perfect care să satisfacă toate nevoile și toate plăcerile, cu toate serviciile și facilitățile necesare. În termeni biblici, să zidească un turn care să ajungă până la cer. Este ten­dința lumii de a‑L uzurpa pe Dumnezeu și de a se reclama ca realitate ultimă. Deși aceste lucruri sunt mult mai evidente astăzi, ele nu sunt de ieri, de azi, ci de când este lumea. Acesta es­te mersul lumii. Problema noastră începe atunci când acest duh al lumii pătrunde în Biserică. Sunt perioade în viața Bisericii când acest duh ajunge în prim planul vieții bisericești, cel puțin la suprafață. Când Biserica simte nevoia să se fortifice instituțio­nal, să se întărească după chipul lumii, când pentru a face față provocărilor lumii se înarmează cu armele specifice acesteia, se îndepărtează de voia lui Dumnezeu, vădind că nu o cunoaște. Dar cum putem cunoaște voia lui Dumnezeu?

Voi încerca să găsesc câteva răspunsuri la această întrebare în învățătura Cuviosului Siluan Athonitul (1866‑1938), țăran simplu rus, dar cu o înaltă trăire a Duhului, viețuitor la Muntele
Athos în prima parte a secolului XX (1892‑1938), părintele duhovnicesc al arhimandritului Sofronie Saharov, prăznuit de Biserica Ortodoxă pe 24 septembrie.

Cunoaşterea voii lui Dumnezeu este cu putinţă pe felurite căi. Una dintre ele este cuvântul lui Dumnezeu, poruncile lui Hristos. Dar în poruncile Evangheliei, în ciuda desăvârşirii lor - sau, mai bine zis, în virtutea desăvârşirii lor -, voia lui Dumnezeu se exprimă în înţelesul ei ultim, obştesc, pe când omul, de‑a lungul vieţii sale, întâlnindu‑se cu o nesfârşită felurime de împrejurări, foarte adesea nu înţelege cum anume să facă pentru ca lucrarea sa să se afle în şuvoiul voii lui Dumnezeu. Pentru ca lucrarea, înfăptuirea, să aibă sfârşit bun, nu este destul a cunoaşte doar expresia obştească a voii lui Dumnezeu în porunci, adică a iubi pe Dumnezeu din toată inima, din toată mintea, din toată puterea, şi pe aproapele ca însuşi pe sine. Trebuie încă a primi luminare de la Dumnezeu asupra mijlocului împlinirii în viaţă a poruncilor; ba mai mult, pentru aceasta ne este de neapărată trebuinţă şi putere de sus. Cel care a agonisit dragostea lui Dumnezeu în inima lui, mișcat de această dragoste, lucrează după imbolduri apropiate voii lui Dumnezeu; apropiate, dar nu desăvârșite. Faptul de a nu putea ajunge la deplina desăvârşire duce la neapărata trebuinţă ca fiecare necontenit să caute cu rugăciune înţelepţire şi ajutor de la Dumnezeu.¹ Deci prima cale a cunoașterii voii lui Dumnezeu este cea a poruncilor Lui, care, lucrate în viața noastră, ne duc la asemănarea cu Dumnezeu și vom trăi după voia Celui întru asemănarea căruia devenim.

Căutăm povățuire de sus

Altă cale a cunoașterii voii lui Dumnezeu este rugăciunea. Cel care iubește pe Dumnezeu caută totdeauna povățuire de sus. Cum se poate face aceasta? Practic, aceasta se săvârșește astfel: fiecare creştin, şi mai cu seamă episcopul sau preotul care se află în faţa neapăratei nevoi de a afla într‑un anume caz o hotărâre în armonie cu voia lui Dumnezeu, lăuntric se leapădă de toate cunoaşterile sale, de gândurile sale preconcepute, de doriri, de planuri şi, slobod de tot ce este „al său”, se roagă lui Dumnezeu, luând aminte la inimă, şi ceea ce întâi se naşte în suflet după o astfel de rugăciune se primeşte ca fiind o îndrumare de sus.

O astfel de căutare a cunoaşterii voii lui Dumnezeu printr‑o nemijlocită rugăciune, mai cu seamă în nevoie şi necaz, face ca omul, precum spunea Cuviosul Siluan Athonitul, „să audă în sufletul său răspunsul de la Dumnezeu şi să se înveţe a înţelege povăţuirea lui Dumnezeu”. Dar în experienţa vieţii ea se dovedeş­te a fi de departe „nu pentru toţi”.² Aceasta, pentru că cei mai mulţi nu auzim în inima noastră glasul lui Dumnezeu, nu îl înţelegem, şi urmăm glasul patimilor care trăiesc în sufletul nostru şi care înăbuşă cu zarva lor blândul glas al lui Dumnezeu.³

Această cale este lucrătoare numai în cei care au înrădăcinat în inima lor o neînduplecată lepădare de sine, adică hotărâta respingere a măruntei sale voi „individuale”, pentru dobândirea și săvârșirea sfintei voi a lui Dumnezeu.⁴ Totuși, lepădarea voii proprii este firească vieții de mănăstire prin votul ascultării, noi ceilalți însă, care nu trăim în mănăstire, cum putem să lepădăm voia noastră? Cuviosul Siluan spune că există o cale pentru toți cei din Biserică: a întreba duhovnicul și a‑i face ascultare. Smerita cale a ascultării în Taina Spovedaniei o socotea dintre toate cea mai sigură. Aceasta datorită puterii Tainei Bisericii și harului preoției. Dar și omenește, în plan psihologic, duhovnicul poate să vadă mai limpede lucrurile, fiind în acea clipă liber de lucrarea patimii sub înrâurirea căreia se află cel care întreabă și, pentru smerita ascultare, este mai lesne atins de lucrarea harului lui Dumnezeu.⁵

Ascultarea de duhovnic

Duhovnicul nu va căuta să‑i facă pe ascultători în chipul și în asemănarea sa, ci în chipul și în asemănarea lui Dumnezeu. De aceea, duhovnicul va căuta voia lui Dumnezeu în spovedanie, nu voia sa proprie. Cum poate face acest lucru? Prin rugăciune. Părintele Sofronie Saharov proceda în felul următor: se ruga către Dumnezeu astfel: Doamne, luminează‑mă cu harul Tău să nu dau cuvânt celor care vin la mine din mintea mea, din experiențele mele, din citirile mele, ci pune Tu în inima mea voia Ta pentru robul Tău care la Tine caută mântuire! Și nu se oprea aici. Îi îndemna și pe cei care veneau la el să aibă rugăciunea: Doamne, mă duc la sluji­torul Tău, nu‑l lăsa să‑mi dea cuvânt din mintea lui, din ex­pe­riențele lui, din citirile lui, ci pune‑i Tu în inimă cuvânt pentru mine și mântuirea mea! Astfel, duhovnicul, odată întrebat, caută prin rugăciune îndrumare de la Dumnezeu și spune primul gând care îi vine în inimă. Ascultătorul primește primul cuvânt drept expresia voii lui Dumnezeu și astfel peste acela odihnește harul lui Dumnezeu. Dacă cere detalii, a rupt legătura cu Dumnezeu și începe să vorbească cu „telefonul” pe care îl are în față. Când vedea potrivnicii în ascultători, părintele Sofronie nu mai cerea cuvânt de la Dumnezeu, ci dădea cuvânt din mintea lui, ca nu cumva cel duhovnicit să se facă lucrător împotriva voii lui Dumnezeu.

Așadar, rugăciunea și ascultarea de duhovnic sunt căi de cu­noaștere a voii lui Dumnezeu în Biserică. În tot lucrul pe care‑l facem sau cugetăm, să cerem ajutor de la Dumnezeu. Cineva spunea: dacă Dumnezeu este Atot­știutor, de ce trebuie să ne rugăm pentru toate? Cu siguranță El știe toate nevoile, toate durerile și toate provocările din viața noastră și ca un Părinte iubitor ne ajută, dar rugăciunea este singurul nostru mod de a împre­ună-lucra cu Dumnezeu. Dacă în tot lucrul îi cerem ajutor, să‑i cerem și pentru cu­noașterea voii Lui: Doamne, luminează pe poporul tău binecredincios să ceară cunoașterea voii Tale pentru a o lucra în viața lui, luminează duhovnicia Bisericii să nu dea cuvânt ascultărilor din mintea lor, din experiențele lor, din citirile lor, ci prin rugăciune să dea îndrumare care să fie expresia voii Tale, iar ascultătorilor dă‑ne putere să o putem primi și să Te lăsăm să o lucrezi în noi, spre slava Ta și a noastră mântuire, căci fără Tine nu putem face nimic (Ioan 15, 5).

Note:

¹ ‑Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, trad. Ierom. Rafail Noica, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p. 84.

² Ibidem, p. 85.

³ Ibidem, p. 86.

⁴ Ibidem, p. 85.

⁵ Ibidem, pp. 86-87.