Într-una din lucrările sale, folcloristul şi compozitorul Tiberiu Brediceanu spunea că „în Banat s-a cântat întotdeauna cu drag şi s-a cântat frumos“. Această afirmaţie a reputatului compozitor are acoperire în realitatea existentă în teren, deşi dovezile scrise nu erau prea multe din cauza modului în care autorităţile timpului tratau această realitate a românilor bănăţeni. Cu toate acestea, bănăţenii s-au dovedit capabili să-şi promoveze valorile autentice.
Legile elaborate de Apponyi aveau un vădit caracter antinaţional şi urmăreau deznaţionalizarea făţişă a românilor prin înfiinţarea unor instituţii ce încercau înăbuşirea în faşă a tuturor manifestărilor culturale şi artistice promovate de români. Astfel, Legea 44/1868 a naţionalităţilor, Legea 38/1886 privind justiţia, administraţia sau presa urmăreau fără echivoc desfiinţarea, prin orice mijloace, a naţionalităţii române, din punct de vedere etnic, economic, bisericesc şi cultural.
Cu toate acestea, viaţa culturală şi-a continuat cursul firesc, bănăţenii dovedindu-se capabili să-şi promoveze valorile autentice, devenind, în timp, exemple veritabile şi pentru alte provincii româneşti. Atunci când, în anul 1657, Suzana Lorántffy, văduva principelui transilvănean George Rákoczi I, a înfiinţat o şcoală pentru institutorii din Făgăraş, a recomandat, printr-un set de reguli, ca profesorii de muzică românească să predea cântarea bisericească, aşa cum se cânta atunci la Caransebeş şi Lugoj. Desigur, impunerea unei asemenea practici din partea Suzanei Lorántffy se baza pe cunoaşterea exactă a realităţii muzicale existente la vremea respectivă în Banat.
Cultura românească în Banat a fost rezultatul unor condiţii politice şi sociale deosebit de complexe şi variate. La aceasta au contribuit o mulţime de factori: poziţia geografică a Banatului; particularităţile solului şi subsolului; diferitele dominaţii străine pe care le-au îndurat; împrejurările care au determinat caracterul multinaţional al acestei regiuni mai mult decât în oricare din celelalte regiuni ale ţării; confruntarea confesiunilor religioase şi lupta prozelitistă a unora dintre ele; duplicitatea politicii Curţii de la Viena şi dubioasa colaborare cu cercurile conducătoare maghiare; ritmul de dezvoltare a relaţiilor capitaliste; concurenţa dintre naţionalităţi; mişcările sociale şi, în special, Revoluţia de la 1848; slăbirea puterii Curţii de la Viena şi compromisurile la care a fost obligată etc.
„Din bucuria pentru cântare a satului întreg“
Fenomenul coral sătesc din Banat este covârşitor popular şi doar în mică măsură folcloric. Chiar dacă în totalitatea cazurilor corurilor săteşti vestimentaţia coriştilor este veşmânt folcloric autentic al localităţii rurale sau al zonei etnofolclorice căreia corul îi aparţine, totuşi denumirea pe care localnicii şi coriştii înşişi o dau este, de regulă, cea de „costum naţional“ sau „costum popular“.
Fenomenul este „neofolcloric“ atât prin punctul de obârşie istorică, cât şi prin susţinerea profesională din partea dirijorilor şi a animatorilor, iar acest ultim aspect rămâne valabil până în zilele noastre. Lugojul, care alături de Caransebeş, era recomandat ca „pildă de frumoasă cântare“, avea să impună o tradiţie, nu folclorică însă, încă de prin 1810, când a fost introdusă în biserică modalitatea răspunsurilor liturgice prin cântarea corală „filarmonică“, iniţiativă care avea să ducă la constituirea primului cor din Banat pe patru voci, Corul bisericesc din Lugoj (1841). În forma dezvoltată, în acel moment, iniţiativa se numea „Reuniunea română de cântări şi muzică“ şi avea să ducă la o mişcare cu caracter de masă, cuprinzând în mod deosebit lumea satelor din Banatul istoric: mişcarea corală bănăţeană. Răspândirea fenomenului în afara graniţelor acestei provincii a fost semnalată de ziarul „Familia“ în 1883. Această mişcare a devenit foarte amplă, astfel că în numai două decenii (1880-1900) s-au înfiinţat în mediul urban, dar mai ales în cel rural, peste 140 de coruri.
Instituţionalizarea faptelor culturii populare se produce în afara tradiţiei folclorice. Conform lui Vasile Vărădean, corurile din Banat „nu au luat fiinţă din vreo iniţiativă particulară, şi cu atât mai puţin din vreuna oficială, ci din entuziasmul colectiv şi bucuria pentru cântare a satului întreg“.
Primele forme de „cântare împreună“ s-au închegat în bisericile săteşti, pentru ca, pe lângă cantorii din strană, şi „poporenii“ să poată da răspunsuri la Liturghie. Îndrumaţi de cantori, de vreun învăţător sau de preotul însuşi, ei au putut deprinde cântarea „după ureche“ pe mai multe voci (de regulă la trei voci). De aceea, Vasile Vărădean subliniază „originea bisericească a tuturor corurilor bănăţene“.
Bazându-se pe „simţul muzical nativ al bănăţenilor“, pe spiritul lor de coerenţă şi comunicare microgrupală, acest fenomen al „cântării în cor“ a trecut curând la „cântarea lumească“ (de petrecere), iar repetiţiile se ţineau în biserică, în şcoală sau chiar în casele unora dintre coriştii mai înstăriţi. Tot dintre săteni apăreau, fără nici un fel de „ştiinţă a notelor“, şi „primii conducători de cor“. Pe măsură ce corul se făcea cunoscut în sat şi în satele învecinate, cu prilejul unor petreceri, exemplul era urmat, imitat, iar „conducătorul“ acelei înjghebări corale era solicitat să ajute şi în sate învecinate la înfiinţarea şi organizarea unor asemenea formaţii.
Cel mai vechi cor urban din ţară
Prima formă de instituţionalizare a unor astfel de coruri săteşti s-a produs în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, prin „includerea“ lor în aşa-zisele reuniuni de cântări, în cazul Lugojului, mai întâi, prin „Reuniunea română de cântări şi muzică“. Aşadar, instituţionalizarea acestor forme incipiente, primitive ale mişcării corale bănăţene s-a produs, sub influenţă urbană, în afara tradiţiei culturii corale folclorice specifice mediului rural. De la micile grupuri de cântăreţi, fie „lumeşti“, fie bisericeşti şi până la cor n-a fost decât un pas.
Privite prin prisma vechimii, fostul preşedinte al Asociaţiei corurilor şi fanfarelor bănăţene Iosif Velceanu arăta corul din Lugoj ca cel mai vechi cor urban din ţară, iar cu privire la corurile săteşti spune că „în anii 1850-1860 se înfiinţează un cor pur bisericesc în comuna Vrani“. O altă menţiune a lui Iosif Velceanu arată: „Corul plugarilor din Chizătău, înjghebat mai întâi în cor bisericesc deja în anul 1857…“, urmând după aceea corurile din Reşiţa, Oraviţa etc.
Semnificativ este faptul că în decurs de două-trei decenii, după înfiinţarea primelor coruri, aproape că n-a existat sat sau comună bănăţeană care să nu-şi aibă corul şi fanfara sa. Iar când stăpânirea străină de neam s-a încumetat să le aprobe, majoritatea s-au transformat în „Reuniuni de cântare şi citire“ sau „Reuniuni de cântare şi lectură“.
Profesorul Petru Oallde, autorul cărţii „Lupta pentru limba românească în Banat“, spune: „Corurile bănăţene, fiecare în parte şi toate laolaltă, au contribuit, şi nu în mică măsură, la menţinerea unităţii limbii române literare, în spaţiul cultural al Banatului“, iar profesorul Vasile Vărădeanu, în cartea „Cântecul la el acasă“, precizează: „Contribuţia atât de bogată şi hotărâtoare a acestor reuniuni de citire şi cântare pentru dezvoltarea civilizaţiei şi culturii bănăţene săteşti şi însemnătatea lor pentru cultivarea şi îmbogăţirea tradiţiilor culturale şi artistice bănăţene a fost din cele mai însemnate“. În sfârşit, profesorul Iosif Velceanu, numind corurile şi asociaţiile corale „focare de cultură şi artă“, spune: „Societăţile noastre corale sunt pârghii serioase ce pot ridica cultura poporului şi cu dânsa tăria, prestigiul şi fericirea ţării“.
