Cuviosul Gherman din Dobrogea şi moştenirea sfinţilor daco-romani peste veacuri

Afirmarea moştenirii istorico-teologice a creştinismului daco-roman este legată cu precădere de teritoriile nord-dunărene, mai precis de străvechea provincie imperială Scythia Minor (sau Mică). Identificat cu Dobrogea de astăzi, în partea stângă sau occidentală a Pontului Euxin, acest spaţiu de interferenţă cultural-religioasă a oferit în decursul timpului „un deosebit interes ecumenic”. Aici s-au afirmat cu precădere personalităţi de rezonanţă în epoca de aur a creştinismului primelor veacuri: Sfinţii Ioan Casian, Gherman, Dionisie Exiguul sau Ioan Maxenţiu.

 În părţile sud-dunărene ale ţării noastre, „creştinii daco-romani, strămoşii românilor de astăzi, organizând prima mitropolie a Bisericii Ortodoxe Române spre anul 500, i-au dat ca moştenire implicit spiritul său ecumenic de substanţă evanghelică şi patristică, care făcând să înflorească Trupul lui Hristos într-o provincie, El se integra în marea arie ecumenică a Bisericii nedespărţite din primul mileniu” (pr. prof. Ioan G. Coman, Teologi şi teologie în Scythia Minor, în secolele IV-VI, în Revista „Biserica Ortodoxă Română” (BOR), nr. 3-4/1978, p. 784).

Lucrarea teologică a sfinţilor şi părinţilor daco-romani pe teritoriul Imperiului Roman este îmbogăţită de confluenţe, idei şi întrepătrunderi mărturisitoare. S-a păstrat în acest sens „corespondenţa Sfântului Vasile (Scrisorile 155, 164 şi 165) cu ilustrul guvernator al Scythiei, Iunius Soranus, şi cu Episcopul Bretanion de Tomis cu privire la trimiterea moaştelor Sfântului Sava din Goţia la Capadocia” (I.G. Coman, Scriitori bisericeşti din epoca străromână, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 66.), precum şi alte legături, interacţiuni şi confluenţe.

Există aşadar mai mulţi teologi daco-romani de anvergură, care au reuşit să se facă cunoscuţi până şi la Roma. Activitatea şi însemnările lăsate în vistieria Bisericii au fost luate în seamă de cele mai înalte foruri bisericeşti din acele timpuri, menţionându-se până astăzi contribuţia scrisă pe plan teologic, misionar şi apologetic. Pornind de aici, putem vorbi despre o veritabilă moştenire teologică păstrată peste veacuri, cu un rol esenţial în consolidarea unei tradiţii spirituale şi culturale autentice a poporului român. 

Călătoriile duhovniceşti ale Sfinţilor Ioan Casian şi Gherman

De pe malurile Dunării, în zona Caşunului de astăzi, răsar la începutul secolului al V-lea două vlăstare duhovniceşti, tovarăşi de drum şi de adânci nevoinţe duhovniceşti. Este vorba de Sfinţii Ioan Casian şi Gherman a căror cinsti­tă pomenire facem în aceste zile după calendarul Bisericii noastre Ortodoxe. Legătura lor începe din copilărie, mergând împreună „la şcoală, apoi în oaste, precum şi în viaţa călugărească”. Tot amândoi au mers la părinţii din Pustia Egiptului, la Ierusalim şi Constantinopol. Roma este însă locul în care sunt menţionaţi ultima dată împreună. Aici, la anul 405, Gherman este menţionat pentru ultima dată.

Experienţa duhovnicească a Sfântului Gherman a crescut odată cu incursiunile sale orientale alături de Sfântul Ioan Casian. Întâlnirile avute cu părinţii orientali l-au evidenţiat ca pe un adevărat mărturisitor al virtuţii. Astfel, la începutul anului 380, îi întâlnim pe amândoi în Palestina. Au ajuns mai întâi în Betleem, aşezându-se într-una din mănăstirile din vecinătatea Bisericii „Naşterii Domnului”, ctitorie a Sfântului Împărat Constantin cel Mare. Aici au luat contact pentru prima dată cu frumuseţea monahismului oriental. Se spune chiar că cei doi sfinţi daco-romani au cunoscut aici pe un anume avvă Pinufius, „fugit din mănăstirea sa în Delta Nilului pentru a-şi păstra smerenia”. A stat o vreme la el în chilie, însă ucenicii săi au aflat unde se află şi „l-au luat acasă pe sus, cum mai făcuseră deja odată”. Văzând aceasta, în cei doi călugări daco-romani s-a aprins ireversibil „setea după adevăratul monahism ce putea fi găsit doar în Egipt” (Columba Stewart, Cassian Monahul..., p. 37).

În contextul controverselor origeniste, Sfântul Gherman şi eruditul său tovarăş de nevoinţe sunt nevoiţi să părăsească Pustiul Egiptului şi să se adăpostească la Constantinopol, împreună cu Fraţii Lungi. Aici îl descoperă pe Sfântul Ioan Gură de Aur, care slujea pe atunci ca patriarh în Cetatea Sfântului Constantin. În această situaţie, Sfântul Ioan Gură de Aur s-a arătat rezervat faţă de problematica antropomorfită care-i viza în special pe Fraţii Lungi, dar s-a aplecat cu bucurie asupra celor doi monahi daco-romani pe care i-a primit de îndată în clerul său. Astfel, Sfântul German a fost hirotonit preot şi Casian diacon. 

Lucrare mărturisitoare în Roma

Problema exilării dascălului lor i-a determinat pe Sfinţii Gherman şi Ioan Casian să-şi îndrepte paşii spre Roma, unde au mers împreună cu mai mulţi credincioşi pentru a comunica nedreptatea făcută de constantinopolitani înaintea Papei Inocenţiu. Ajung la Roma în primăvara anului 405. Cei doi fraţi de nevoinţe au venit aici să facă apologia magistrului lor, învinuit pe nedrept de Teofil al Alexandriei şi scos din scaun. Paladie confirmă acest lucru, afirmând că „preotul Gherman şi diaconul Casian, bărbaţi evlavioşi, au adus o scrisoare din partea întregului cler al lui Ioan în care scriau despre violenţa şi tirania la care fusese supusă Biserica lor” (Paladie, Dialogus de vita Iohannis Chrysostomi, ediţie şi traducere din franceză de Anne-Marie Mailingrey şi Philipe Leclerq, Palladios: Dialoque sur la vie de Jean Chrysistom, SC 341-342, Edition de Cerf, Paris. 1988). Pe lângă faptul că l-au cunoscut aici pe Sfântul Leon cel Mare, viitorul papă al Romei, cei doi s-au bucurat pentru un timp considerabil de anturajul Papei Inocenţiu I. În această perioadă, Sfântul Ioan Casian este hirotonit preot.

Sfântul Cuvios Gherman a trecut la Domnul în Roma (cca. 415). A fost trecut în calendarul Bisericii noastre prin hotărâre sinodală în 20-21 iunie 1992, având ca dată de prăznuire 28 februarie şi 29 februarie (pentru anii bisecţi).