Cuviosul Grigorie de la Bistriţa, apărătorul icoanelor

Între sfinţii aleşi ai lui Dumnezeu şi cinstiţi cu mare evlavie de Biserica noastră se numără şi Sfântul Cuvios Grigorie Decapolitul, ale cărui sfinte moaşte se află, de peste cinci secole, în Oltenia, la Mănăstirea Bistriţa, ctitoria boierilor Craioveşti. A fost învrednicit de Dumnezeu cu daruri dintre cele mai alese şi a apărat adevărata credinţă înaintea celor necredincioşi. 

Personalitate remarcabilă a Bisericii Ortodoxe, Sfântul Grigorie Decapolitul a îmbinat trăirea monahală, de influenţă isihastă, cu o profundă formaţie teologică, bazată mai ales pe dreapta învăţătură cu privire la cultul sfintelor icoane, într-o perioadă în care în viaţa religioasă a Imperiului bizantin curentul iconoclast a produs mari tulburări (sec. VIII-IX). Profund implicat în lupta contra iconomahilor, Sfântul Grigorie a devenit cunoscut atât în Orient, cât şi în Apusul creştin, afirmându-se prin activitatea sa misionară şi apologetică, desfăşurată în marile metropole imperiale, precum Efesul, Tesalonicul, Roma şi Constantinopolul.

„Alerga totdeauna la biserică cu multă evlavie”

S-a născut în cetatea Irinopolis, din Decapolea Isauriei, din Asia Mică, aşa cum reiese din sinaxarul său, scris de diaconul Ignatie, schevofilaxul Bisericii „Sfânta Sofia” din Constantinopol. Făcea parte dintr-o familie înstărită, mama sa, Maria, fiind o femeie cu mare dragoste spre cele sfinte. La vârsta de opt ani, a fost dat la şcoală de părinţi, manifestând o înclinare deosebită spre cele duhovniceşti. După cum mărturiseşte biograful său, tânărul Grigorie mergea deseori la biserică, se ruga mult, citea Sfânta Scriptură şi-şi dorea să fie cât mai bineplăcut lui Dumnezeu prin fapte bune: „După ce a învăţat toate câte i s-au părut de trebuinţă, alerga totdeauna la biserică cu multă evlavie, şi toate cuvintele folositoare şi mântuitoare de suflet, câte le auzea, le împlinea şi cu fapta, ca un cunoscător şi înţelept”. Adesea, se retrăgea în locuri liniştite pentru a se ruga şi a medita.

Ajuns la vârsta căsătoriei, Grigorie a fost îndemnat de părinţi să se căsătorească cu o tânără aleasă de ei, însă a refuzat şi s-a retras în Munţii Isauriei. Aici a cunoscut pe un fost episcop al Decapolei, care se refugiase din pricina persecuţiei iconoclaste. Manifestându-şi dorinţa de a se călugări, episcopul l-a trimis într-o mănăstire din apropiere, pentru a se iniţia în tainele vieţii monahale.

Primele căutări monahale

După moartea tatălui său, Sfântul Grigorie a fost îndemnat de mama sa să persevereze în nevoinţele călugăreşti. Tot ea l-a îndemnat să meargă la o altă mănăstire de obşte din apropiere, unde se afla un frate de-al său, pentru a-şi fi de ajutor unul altuia în urcuşul cel duhovnicesc. Ascultându-şi mama, s-a aşezat la acea mănăstire, alături de fratele său. Văzând că egumenul mănăstirii, ca şi alţi călugări de aici, trecuse de partea iconoclaştilor, Grigorie, plin de zel în apărarea dreptei credinţe, a avut curajul să-l mustre pe egumen în faţa tuturor călugărilor din obşte. La porunca acestui egumen, a fost bătut crunt. Cu trupul plin de răni, tânărul monah a fugit într-o altă mănăstire din Decapole, unde egumen era Simeon, un frate al mamei sale, care-i va deveni adevărat părinte sufletesc. Aici a rămas timp de 14 ani, nevoindu-se în cele duhovniceşti: „Tânărul Grigorie primea învăţăturile, sfaturile şi îndemnurile către faptele cele bune ale unchiului său, precum se aşază pecetea pe ceara cea moale”.

Cu râvnă spre desăvârşire, Cuviosul Grigorie a plecat în pustie, stabilindu-se singur într-o peşteră din Munţii Isauriei. Aici a trăit mai mulţi ani, luptând mereu cu ispitele şi cu lipsa de hrană. Prin post aspru, rugăciune neîncetată şi privegheri de toată noaptea, Cuviosul Grigorie a biruit desăvârşit toate ispitele venite din partea trupului şi a diavolului. Astfel, curăţit de patimile trupeşti şi sufleteşti şi primind harul sfinţeniei de la Duhul Sfânt, Sfântul Părinte a auzit o chemare de sus care l-a îndemnat să părăsească peştera şi locurile natale, spre a fi de folos şi altora. Dând urmare voii divine, a întreprins o serie de călătorii în apărarea cinstirii sfintelor icoane, mergând până în Apus. În Imperiul bizantin, iconoclasmul fusese reactivat de către împăratul iconoclast Leon al V-lea Armeanul (813-820), printr-un sinod din anul 815, care impusese distrugerea sfintelor icoane şi pedepsirea drastică a celor care aveau să încalce hotărârea imperială.

Apărător al sfintelor icoane

Sfântul Grigorie şi-a început activitatea de propovăduitor şi apărător al sfintelor icoane pe la anul 815, pe când avea aproximativ 35 de ani. În acest scop, a călătorit mult, începând de la Efes, trecând apoi prin Proconez, unde a fost găzduit de un om sărac, a cărui casă Dumnezeu a binecuvântat-o cu cele trebuitoare traiului, în urma rugăciunii Cuviosului Părinte. De aici, a ajuns în cetatea Enos, din Macedonia, unde a fost bătut de un tânăr furios, dar, ca şi Sfântul Ştefan, Cuviosul s-a rugat lui Dumnezeu să-l ierte. Cu o corabie a plecat spre Hristopolis şi de aici, mai departe pe jos, a ajuns la râul Struma, pândit de piraţii care jefuiau corăbiile comerciale. Aceştia, uimiţi de curajul Cuviosului - care a venit în mijlocul lor -, l-au ajutat să ajungă în Tesalonic. În acest oraş din provincia Macedonia, Cuviosul Grigorie a fost găzduit într-o mănăstire, pentru câteva zile, de către egumenul Marcu. Împreună cu un călugăr de aici, s-a îndreptat spre Roma. Ajunşi la Corint, pe jos, au plecat apoi cu corabia, pe mare, spre Italia. După scurte popasuri, în porturile Regio şi Neapole, Cuviosul Grigorie a ajuns la Roma.

Sosind la Roma, el a cerut sprijinul papei Leon al III-lea (795-813) pentru închinătorii sfintelor icoane din Răsărit, persecutaţi de ereticii iconoclaşti. Despre activitatea sa aici, Ignatie diaconul nu relatează nimic, consemnând numai că „a petrecut într-o oarecare chilie mică, liniştindu-se trei luni, neştiindu-l nimeni”. După Fr. Dvornik, din cele întâmplate de Cuviosul Părinte în cetatea Hydros - unde, prins, bătut şi legat la ochi, era să i se taie capul - reiese că iconoclaştii hydrisini aflaseră despre intervenţiile sale la Roma.

Misionar al credinţei ortodoxe în Apus

Vindecarea unui demonizat în Cetatea eternă, l-a făcut cunoscut pe Sfântul Grigorie, însă el a plecat în taină în Siracuza Siciliei, unde s-a ascuns într-un turn. În Siracuza, a vindecat câţiva bolnavi şi i-a îndrumat spre pocăinţă, îndreptare şi viaţă curată pe mulţi dintre locuitorii cetăţii. Din Sicilia s-a îndreptat spre Hydros sau Orante, din sudul Italiei. Ultimii ani i-a petrecut la Tesalonic, în Mănăstirea „Sfântul Mina” pe care, după opinia lui C. van de Vorst, ar fi construit-o el însuşi cu ucenicii săi, dar Ignatie diaconul nu aminteşte nimic despre acest lucru în biografia Sfântului. Cert este că aici a propovăduit, a sfătuit şi a tămăduit tot felul de suferinţe trupeşti şi sufleteşti ale celor care veneau la el, remarcându-se ca un dascăl şi făcător de minuni, profitând de o perioadă mai liniştită, întrucât împăratul Mihail al II-lea (820-829) al Bizanţului era un basileu tolerant. Potrivit relatărilor lui Theophanes, acum Sfântul Grigorie a primit ca ucenic pe Iosif Imnograful, stabilit aici în jurul anului 831.

Este cunoscută acum tot mai mult puterea deosebită a Sfântului Grigorie pe care o avea asupra diavolilor. Mai mulţi călugări şi credincioşi stăpâniţi de duhuri necurate au fost vindecaţi, chiar de la distanţă, în urma rugăciunilor Cuviosului. Un călugăr stăpânit de duhuri necurate a fost vindecat, iar demonul, părăsindu-l, a mărturisit că a ieşit din monah la puterea rugăciunii Sfântului, care se afla atunci în biserică, la slujbă. După mărturia ucenicului Ioan şi a unchiului său dinspre mamă, Simeon egumenul, Sfântul Grigorie s-a arătat acestora în timp ce în realitate se afla în alt loc. Chiar lucrurile erau sfinţite prin prezenţa sa. Un bolnav s-a vindecat după ce s-a culcat în patul Sfântului, fără ştirea sa. (Va urma)