Cuviosul Ieronim de Eghina - duhovnicul dragostei

Insula Eghina din Grecia nu a fost numai locul care l-a dat pe Sfântul Nectarie Taumaturgul, ci şi pe vestitului monah Ieronim. Viaţa sa exemplară, îndemnurile sale stăruitoare la pocăinţă şi sinceritate, râvna cu care slujea lui Dumnezeu şi oamenilor l-au numărat între marii părinţi contemporani ai Bisericii, alături de alte chipuri arhicunoscute (Iosif Isihastul, Efrem Katunakiotul, Iosif Vatopedinul, Iacov Tsalikis). A predicat cu multă ardoare dragostea de oameni, fără de care este imposibilă descoperirea celei dumnezeieşti.

Viaţa cuviosului Ieronim al Eghinei

Bătrânul Ieronim s-a născut în anul 1883 la Cezareea, în Turcia de astăzi, cu numele de Vasile Apostolidis. La Cezareea a fost hirotonit diacon. Ajunge la tinereţe în cetatea cea vestită a Constantinopolului, şi mai apoi, din cauza crizei micrasiatice, în Grecia, unde a fost hirotonit preot. În final, s-a retras la Eghina, marea insulă a Sfântului Nectarie Taumaturgul. A fost străin lumii, dar pururea rugător pentru dânsa. După perioada de 40 de zile de slujire, imediat după hirotonirea în treapta de preot, are o vedenie în cadrul Sfintei Liturghii, pe care însă nu a relatat-o nimănui, dar a cerut lui Dumnezeu ceva anume ca să nu mai poată săvârşi Liturghia. Acest „ceva“ s-a împlinit mai târziu, când, la atingerea unei grenade, mâna dreaptă i-a fost amputată până la cot. Nu a mai putut săvârşi Sfânta Liturghie, a rămas însă să spovedească. Avea un dar deosebit, darul dragostei, căci pe toţi care veneau la el să se spovedească îi determina, prin dragostea cu care îi întâmpina, să-şi mărturisească cele mai intime păcate, cu toată sinceritatea. Locuia în insula Eghina într-o casă modestă, care avea alături o bisericuţă, având drept ajutor o maică. Era vizitat de dimineaţa până seara târziu de oameni cuprinşi de dorinţa acerbă de a se spovedi. În fiecare dimineaţă se ducea în portul insulei Eghina şi primea de la pescari câţiva peşti, pe care apoi îi împărţea câtorva familii sărace din insulă. Avea şi darul înainte-vederii, ştiind dinainte să vină omul la spovedanie ce a săvârşit şi problemele cu care se confrunta. Îşi îndemna permanent fiii duhovniceşti la păzirea minţii şi a poruncilor bisericeşti. Moare pe data de 3/16 octombrie 1966.

Chemarea la credinţă a doi turci

În cuviosul Ieronim de Eghina se simţea în mod autentic sălăşluirea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, la Care îndemna atât de stăruitor şi Sfântul Serafim de Sarov. Era recunoscut mai ales pentru dragostea sa cea mare faţă de oameni, dragoste care îi făcea pe oameni să se pocăiască şi să-şi mărturisească păcatele înaintea bătrânului duhovnic Ieronim. Era stimat şi iubit de oamenii de pe insula grecească Eghina, dar şi din alte numeroase regiuni ale Greciei. Un episod important din viaţa lui Ieronim a fost întoarcerea la credinţă a califului (demnitar turc) musulman, care era consternat că, deşi făcea multe fapte bune, totuşi creştinii considerau că nu se va duce în rai. Acesta l-a chemat pe cuviosul Ieronim şi l-a întrebat din ce motiv nu va intra în rai. La această întrebare, cuviosul Ieronim i-a răspuns:

- Spune-mi, efendi cadiu, tu ai copii?

- Da, am, spuse arhi-judecătorul.

- Tu ai slugi?

- Am, de asemenea.

- Şi îţi iubeşti sclavii?

- Îi iubesc, pentru că sunt disciplinaţi şi pentru că îmi fac voile.

- Dar când vei muri, îi vei lăsa ca moştenitori peste averile tale?

- Sigur că nu.

- Şi de ce aceasta?

- Pentru că bunurile părinteşti se cuvin numai fiilor prin dreptul de moştenire.

Aici a urmat o pauză, apoi, cu un ton incisiv, al celor ce ştiu ce spun, a tranşat: „Prin tot ceea ce faci tu, stăpân cadiu, tu eşti un bun servitor al lui Dumnezeu; dacă tu vrei să devii moştenitor al acestei case părinteşti care este raiul, trebuie cu adevărat să fii fiu al lui Dumnezeu; trebuie să îmbrăţişezi credinţa ortodoxă şi să primeşti Botezul“. La aceste cuvinte, turcul a fugit din cetate, s-a lepădat de credinţa musulmană, a îmbrăţişat credinţa ortodoxă, primind Sfântul Botez.

Bătrânul Ieronim obişnuia de multe ori să zică: „Ortodoxia noastră are mari harisme; ea are în sine bogăţia Adevărului, dar oamenii din ziua de azi nu mai sunt plini de râvnă“.

Îndemnul la ascultare - ultimul cuvânt al cuviosului Ieronim de Eghina

Am auzit de un caz petrecut cu 70 de ani în urmă. Un călugăr, aflând că o veche cunoştinţă a căzut în păcatul desfrânării ajungând la o casă de prostituţie din Atena, s-a gândit să meargă la ea, să-i vorbească, crezând că va reuşi să o întoarcă din rătăcirea ei. Înainte de a-şi împlini gândul, a plecat să ceară sfat de la un bătrân îmbunătăţit, Cuviosul Ieronim din Eghina. Acesta l-a primit şi i-a dat următorul sfat: „Nu pleca la Atena! Fă multă rugăciune pentru ea, dar de departe. Nu-ţi este de folos să te duci acolo. Nu te apropia de ea!“. La aceste cuvinte, monahul a răspuns: „Pe fată o cunosc de când era mică. Nu cred că se poate întâmpla ceva rău. Am puterea de a birui păcatul“. Ieronim însă a insistat: „Poţi face pentru ea orice canon, cât de aspru, luni şi ani de zile, dar nu te duce! Iar Dumnezeu, pentru dragostea ta, îi va da şansă de pocăinţă, de întoarcere. Fii binecuvântat!“. Călugărul a luat binecuvântare şi a plecat. A ajuns în Atena şi, războit de gânduri, a fost ispitit să o vadă. A spus în sufletul lui: „Nu se poate întâmpla nimic rău“. Văzând-o pe fată, au început să discute lucruri legate de credinţă. Ea i-a zis că ştie poruncile Bisericii. În cele din urmă, neprevăzutul s-a produs. Cei doi au căzut în păcat. Întors, plin de ruşine, la duhovnicul din Eghina, călugărul a primit un canon straşnic: zece ani oprire de la Împărtăşire. Bătrânul Ieronim i-a spus: cinci ani pentru neascultare faţă de cuvântul duhovnicului şi cinci ani pentru desfrânare. Multe lacrimi a vărsat acel om şi până la sfârşitul vieţii a trăit în pocăinţă adâncă.

Paza minţii sau cum se previn păcatele

Avva Ieronim nu uita niciodată să aducă aminte şi de lupta pe care trebuie să o ducă în minte faţă de nălucirile diavoleşti, căci prin acest lucru se previn păcatele, care pătează sufletul uman. Astfel, el repeta mereu fiilor săi duhovniceşti: „Fiţi atenţi la mintea voastră. Nu o înrobiţi cu nimic. Eu însumi regret că am construit biserici, că mi-am înrobit mintea cu multe griji şi am împiedicat-o să se roage“. Şi adăuga: „Fiţi foarte atenţi cu mintea voastră. Nu o împovăraţi cu tristeţea şi cu probleme inutile. Când apa este curată şi liniştită, tu vezi până-n adâncime şi poţi observa chiar şi o pietricică. La fel este şi cu mintea... N-are importanţă că mintea scapă adesea departe de rugăciune şi de cuvintele pe care le pronunţăm, să fim atenţi ca noi să nu ne împrăştiem! Ea va reveni. Mintea se aseamănă cu un pui mic. El fuge încoace, fuge în colo, nu rămâne aproape de mama lui care este legată de un loc. Dar când a obosit, el revine să se odihnească şi să doarmă la picioarele ei... În orice fel ar veni gândurile şi orice ar face, ele sunt străine. Să le înfruntăm atât cât putem şi să le izgonim! Nu trebuie să ne mâhnim din cauza lor. Să fim foarte atenţi la faptele noastre. Gândurile sunt străine, celălalt ni le sugerează. Ele vor disparea“.

„Iarna este grea, raiul este dulce“

Cuviosul Ieronim de Eghina aducea aminte celor ce-l ascultau să fie permanenţi cu mintea la dobândirea raiului. În genere, această insistenţă a acestui mare ascet se aseamănă cu apoftegma unui alt părinte duhovnicesc, de data aceasta de pe plaiurile noastre mioritice, şi anume, părintele Cleopa, care permanent ne ura „mânca-v-ar raiul!“. Iată ce ne spunea cuviosul Ieronim de Eghina: „Savuraţi viaţa duhovnicească, nimic nu e mai dulce decât ea. Lupta este dură, dar încoronarea este odihnitoare. Iarna este grea, dar raiul este dulce. Fără luptă este imposibil de dobândit virtuţile. Evitaţi vorbele deşarte! În ce mă priveşte, sunt preot de peste patruzeci de ani la Eghina şi n-am luat masa la nimeni. Când se insistă, accept cel mult o cafea! Îndrăzneala, familiaritatea şi libertatea prea mare slăbesc rezistenţa omului: ispititorul intră atunci încetişor în el şi obişnuinţele rele se instalează. Aşa că este bine să păstrezi distanţa“.

Monahul Ieronim sau modelul dragostei

Monahul Ieronim ne-a rămas nu numai ca un mare duhovnic şi ascet, ci şi ca un „iubitor de oameni“ (filantropos). Viaţa sa, faptele sale, atitudinea sa ne dovedeşte încă o dată că putinţa mântuirii şi a dobândirii împărăţiei cerurilor nu este o utopie, ci o realitate la care suntem chemaţi cu toţii. Smeritul Ieronim ne-a arătat că dragostea pentru Dumnezeu şi dragostea de oameni nu sunt două laturi distincte, ci două aspecte complementare. Din dragostea de Dumnezeu izvorăşte dragostea de oameni, şi din dragostea de oameni se descoperă dragostea lui Dumnezeu. Să avem măcar o fărâmă din dragostea acestui monah smerit al Eghinei!