Cuviosul Nicolae, mărturisitorul sfintelor icoane

Cuviosul Nicolae s-a născut în anul 793 în insula Creta, localitatea Kydonia, într-o familie de oameni simpli şi evlavioşi. La 10 ani a fost trimis pentru învăţătură la Constantinopol, fiind încredinţat unchiului său Teofan, monah la Mănăstirea Studion. Dobândind aici o aleasă educaţie profană, dar şi duhovnicească, tânărul Nicolae a primit tunderea monahală la vârsta de 18 ani, iar la scurt timp s-a învrednicit şi de darul preoţiei. Totodată, el a îndeplinit şi ascultarea de copist, dovedindu-se extrem de iscusit. În acea epocă, Mănăstirea Studion era unul dintre cele mai renumite centre (scriptorium) de copiere şi împodobire a manuscriselor din Constantinopol.

În anul 835, cuviosul Nicolae a realizat o adevărată capodoperă a artei caligrafiei şi miniaturii, Evangheliarul Uspensky, cel mai timpuriu manuscris grecesc scris cu litere minuscule, păstrat până astăzi.

La scurt timp după suirea sa pe tron, împăratul Leon al V-lea Armeanul (813-820) a inaugurat cea de-a doua fază a ereziei iconoclaste, declanşând persecuţii crunte împotriva celor ce nu acceptau să lepede cinstirea sfintelor icoane. Din seria numeroşilor mărturisitori iconoduli, care au apărat cu preţul sângelui dreapta credinţă, se distinge şi Cuviosul Nicolae. Ucenic credincios al Sfântului Teodor Studitul, renumit apărător al cultului icoanelor, el şi-a însoţit părintele duhovnicesc într-un îndelungat şi dur exil. Acesta a început după Sinodul iconoclast din aprilie 815, când cei doi monahi au fost în-temniţaţi la Metopa, în thema (unitate teritorial-administrativă şi militară a Imperiului Bizantin) opsicienilor, lângă lacul Apollonias (Asia Mică). Rechemaţi în 816 în Constantinopol împreună cu alţi mărturisitori ortodocşi şi refuzând categoric comuniunea cu patriarhul iconoclast Teodot (815-821), Sfinţii Teodor şi Nicolae au fost biciuiţi şi trimişi în lanţuri la Bonita, lângă Smirna, unde au fost supuşi înfometării şi unor repetate interogatorii şi torturi timp de trei ani. În 819 ei au fost transferaţi la Smirna, pentru a nu mai putea comunica cu alţi monahi iconoduli şi din nou torturaţi crunt, la ordinul împăratului.

„Fratele Nicolae a dus şi el o luptă frumoasă şi ortodoxă“

Cea mai cutremurătoare mărturie despre pătimirile celor doi mărturisitori din temniţa de la Bonita, o constituie chiar una din epistolele Sfântului Teodor Studitul. Interceptând o cateheză a acestuia, dictată cuviosului Nicolae, în care era înfierată erezia iconoclastă, împăratul a poruncit ca cei doi să fie schingiuiţi fără milă, rănile lor tămăduindu-se abia după 90 de zile. „După ce ne-au sfâşiat cu lovituri de bici, spune Sfântul, ne-au închis într-o încăpere înaltă, au zidit uşa şi au luat scara. De jur împrejur se aflau străji pentru ca nimeni să nu se apropie de temniţa noastră. ş...ţ Exista o poruncă aspră de a nu ni se da nimic în afară de apă şi pâine. Ne-au aşezat astfel ca într-un mormânt spre a ne ucide. Dar prin bunătatea Sa cea atotmilostivă, Dumnezeu ne hrănea cu proviziile ce le-am adus cu noi şi cu ceea ce ni se dă prin deschizătura ferestrei. ş...ţ Fratele Nicolae a dus şi el o luptă frumoasă şi ortodoxă. În nimicnicia noastră am văzut pe pământ sângele trupurilor noastre epuizate. ş...ţ Atunci ne-au lovit cu violenţă, iar fratele nu a suferit nimic mai teribil în suferinţele sale, de la încarcerare. Cât despre mine, în josnicia şi mizeria mea, cuprins de o febră foarte violentă şi de dureri greu de suportat, era cât pe ce să-mi pierd nădejdea de a trăi“.

După moartea lui Leon al V-lea şi urcarea pe tron a lui Mihail II de Amorium (820-829), mărturisitorii ortodocşi au fost eliberaţi şi rechemaţi din exil. Deoarece cultul icoanelor era interzis în Constantinopol, Sfinţii Teodor şi Nicolae nu s-au reîntors în mănăstirea Studion, ci au peregrinat prin diverse locuri, precum Calcedon, Constantinopol şi Mănăstirea Sfântului Trifon din Capul Akrita (insula Prinţilor), unde Sfântul Teodor a adormit întru Domnul pe 11 noiembrie 826.

Monahul Nicolae, făcător de minuni

În timpul împăratului Teofil (829-842), persecuţiile împotriva ortodocşilor iconoduli au reizbucnit, în această perioadă Cuviosul Nicolae rătăcind prin diverse locuri. Odată restabilit cultul sfintelor icoane în 843, el s-a reîntors la Constantinopol, iar în 848, după adormirea egumenului Naucratie, a acceptat să devină egumen al Mănăstirii Stu on. Însă dezaprobând înlăturarea din scaunul de Constantinopol a patriarhului Ignatie (847-858; 867-877) şi înlocuirea acestuia cu Fotie (858-867; 877-886), a fost pentru a doua oară trimis în exil la ordinul împăratului Mihail al III-lea de Amorium (842-867), în 858, în Chersonul Traciei. Reîntors în capitala imperiului după moartea acestuia, în 867, Sfântului Nicolae i s-a încredinţat pentru a doua oară egumenia Studionului, la insistenţele noului împărat Vasile I Macedoneanul (867-886). Dar la scurt timp, după ce a rânduit pe monahul Clement ca egumen al mănăstirii, fericitul Nicolae a trecut la cele veşnice pe 4 februarie 868. După cum mărturiseşte biograful său, cuviosul se învrednicise de darul facerii de minuni încă din timpul vieţii, tămăduind de boli grave pe împărăteasa Evdochia, pe soţia unui înalt demnitar imperial, numită Elena, pe fiica nou născută a unui curtean şi pe monahul studit Antonie.

Viaţa Cuviosului Ni-colae a fost compusă de un monah studit anonim, probabil în prima jumătate a sec. al X-lea. Pentru evitarea unei posibile confuzii, trebuie precizat faptul că Sfinţii Nicolae Studitul şi Nicolae Monahul, deşi contemporani, sunt persoane distincte. Cel din urmă a îndeplinit funcţia de general în armata împăratului bizantin Nichifor I (802-811), iar după campania dezastruoasă împotriva bulgarilor din 811 s-a retras în viaţa monahală şi este prăznuit la data de 24 decembrie.

▲ Mănăstirea Studion

Mănăstirea Studion sau Studios, închinată Sf. Ioan Botezătorul, a fost cel mai de seamă aşezământ monahal din Constantinopol, a cărui influenţă duhovnicească s-a făcut simţită în Sf. Munte Athos şi în numeroase lavre ale lumii ortodoxe.

Situată în partea de sud-vest a oraşului, în apropierea Mării Marmara şi a Porţii de Aur, în cartierul Psamathia, mănăstirea a fost ctitorită de către patricianul roman Studios (Studius), consul al Orientului în anul 454. Înainte de a deţine această înaltă funcţie, el a înălţat, prin 450-453, o biserică în cinstea Sfântului Ioan Botezătorul, al cărui cap descoperit la Emessa în 453, spera să-l poată aduce în ctitoria sa. Nereuşind acest lucru, Studios a strămutat aici monahii achimiţi, care au întemeiat mănăstirea în jurul anului 460.

Fidelă dreptei credinţe în timpul persecuţiilor iconoclaste (sec. VIII-IX), obştea studită a fost risipită de către împăratul eretic Constantin al V-lea Copronimul (741-775). Viaţa monahală a reînviat la Studion după 775, cunoscând o perioadă de maximă înflorire spre sfârşitul sec. al VIII-lea şi în prima jumătate a sec. IX, în timpul egumenilor Sava (participant la lucrările Sinodului VII Ecumenic, 787), Teodor Studitul, Naucratie şi Nicolae Studitul. De asemenea printre alţi mari cuvioşi părinţi din Mănăstirea Studion se numără: Sf. Simeon Noul Teolog (949-1022) şi ucenicul său Sf. Nichita Stithatul (1000-1080). Această mare lavră constantinopolitană a adăpostit atât un vestit scriptorium (centru de copiere şi decorare a manuscriselor), în sec. VIII-IX, cât şi un adevărat focar al imnografiei bizantine, între sec. VIII-XI.

Distrus în timpul Cruciadei a IV-a (1204), Studionul a fost refăcut abia în 1290, suferind iarăşi grave distrugeri în timpul cuceririi oraşului de către otomani în 1453. Singurul edificiu ale cărui vestigii mai pot fi şi astăzi admirate este katholikonul (biserica principală a mănăstirii), serios avariat de către cutremurul din 1894 şi incendiile din 1782 şi 1920. În timpul sultanului Baiazid al II-lea (1481-1512) el a fost transformat în moschee, având numele Imrachor-Dschamissi („staulul stăpânului“).