În istoria monahismului românesc din zona Olteniei, de la începutul secolului al XVI-lea, numele ieromonahului Misail, egumenul Mănăstirii Bistriţa (jud. Vâlcea), ocupă un loc aparte. Călugăr gospodar şi cu alese preocupări culturale, cuviosul părinte a fost stareţ al ctitoriei boierilor Craioveşti în primele decenii ale existenţei acesteia, fiind atestat documentar în această funcţie între 12 mai 1529 şi 10 ianuarie 1538.
La 12 mai 1529, Moise Vodă (1529-1530), domnul Ţării Româneşti, întăreşte mănăstirii „de la Bistriţa şi părintelui egumen Misail“ proprietăţile anterioare şi scuteşte satele de toate dăjdiile şi slujbele, afară de bir, de haraci şi de oastea cea mare. Nu peste mult timp, cuviosul Misail îngropa la Bistriţa trupul domnului muntean, împreună cu acela al marelui ban Barbu II Craiovescu, amândoi căzuţi în lupta de la Viişoara, la 29 august 1530.
Deşi nu apare în hrisoavele domneşti ale lui Vlad Înecatul (1530-1532), totuşi cuviosul Misail şi-a păstrat egumenia. Astfel, în anul 1531 numele său este menţionat de caligraful bistriţean Teofil ierodiaconul, care scrie „cu binecuvântarea egumenului Misail“ o Psaltire şi noţiuni tipiconale. Apoi, la 27 decembrie 1533, egumenul Misail apare într-un hrisov dat de Vlad Vintilă de la Slatina (1532-1535), care întăreşte Mănăstirii Bistriţa satul Miriliţa.
Alese preocupări cărturăreşti
Cuviosul părinte Misail a avut alese preocupări cărturăreşti, aducându-şi o contribuţie însemnată la promovarea culturii slavone în Mănăstirea Bistriţa. După restaurarea mănăstirii de către boierii Craioveşti, în urma avariilor provocate de Mihnea cel Rău (1508-1510), viaţa culturală de la Bistriţa a fost reluată de ieromonahul Misail egumenul. El a fost dascăl şi conducător al Şcolii slavone de la Bistriţa. Preocuparea egumenului Misail de a promova cultura la Mănăstirea Bistriţa reiese din Postfaţa unui Tetraevanghel din anul 1537, unde el scrie: „Eu, robul lui Dumnezeu, egumenul Misail ieromonahul de la mănăstirea numită Bistriţa, am găsit de cuviinţă a scrie Sfânta Tetraevanghelie şi, fiindcă meşterul cel ce a început-o a şi murit, am râvnit de osârdia sufletească şi am hotărât în inima mea să nu fie aşa cu o astfel de faptă bună, adecă a se nimici şi în uitare a rămânea…, am găsit pe un frate de la Sfântul Munte Athos, prin dragoste către noi atras; acestuia am încredinţat-o şi am trimis-o ca să o săvârşească, şi acolo s-a scris la Sfântul Munte Athos, şi iarăşi s-a adus aici în mănăstire; am aşezat aurul şi cu diferite culori am săvârşit-o şi am împodobit-o şi am depus-o în sus-zisa mănăstire în sfânta biserică, hramul Adormirei Preasfintei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria, unde zac moaştele Preacuviosului Părintelui nostru Grigorie Decapolitul…. Vă rog dar, pe toţi părinţii şi fraţii noştri, şi cei tineri şi cei în vârstă şi cei bătrâni, de vor citi sau vor scrie, să iertaţi pe noi cei ce cu osârdie la această faptă bună ne-am silit…“.
Din cele consemnate de egumenul Misail reiese faptul că la Mănăstirea Bistriţa, ctitoria boierilor Craioveşti, atât monahii tineri, cât şi cei vârstnici cunoşteau scrisul şi cititul. De asemenea, înţelegem că existau aici şi miniaturişti iscusiţi care împodobeau artistic manuscrisele, cu aur şi culori. Prin grija egumenului Misail, aceştia au împodobit Tetraevanghelul cu desene colorate şi aurite şi l-au aşezat în biserica cea mare a mănăstirii. Caligraful athonit a fost Mardarie monahul, semnat în criptogramă.
Activitatea gospodărească în lavra de la Bistriţa Vâlcii
Cuviosul Misail a ştiut să împletească armonios preocupările sale culturale cu activitatea gospodărească şi administrativă. În acest sens, el a contribuit la întărirea economică a Mănăstirii Bistriţa, prin cumpărarea morilor de la Miriliţa de pe Olteţ, care aparţinuseră lui Dan, Stan butarul şi Oancea, după cum rezultă din „cartea“ dată de marele ban Dumitru al Craiovei. Chiar ultima sa atestare documentară provine dintr-un hrisov domnesc referitor la o problemă funciară. Dat la 10 ianuarie 1538, de domnul Radu Paisie (1535-1545), actul adevereşte stingerea unui conflict mai vechi dintre mănăstirile Tismana şi Bistriţa, potrivit judecăţii domneşti, care declară: „… Io Radul voevod şi domn a toată Ţara Ungrovlahiei… am dăruit… acest de faţă hrisov al domniei mele, rugătorilor domniei mele, egumenului Misail şi tuturor fraţilor aflători în acest sfânt lăcaş (mănăstirea Bistriţa - compl. n.), ca să le fie satul anume Ceurii cu tot hotarul, fiindcă a avut Tismana pâră cu mănăstirea de la Bistriţa încă la alţi domni, care au fost înaintea domniei mele, pentru jumătate din Tismana … Şi întru aceasta, domnia mea am judecat şi am cercetat cu toţi cinstiţii vlastelini ai domniei mele, dimpreună cu părintele vlădica Varlaam, şi am aflat adevărul, că are sfânta mănăstire de la Bistriţa jumătate din Tismana, iar mănăstirea de la Tismana cealaltă jumătate. De aceea, au venit egumenii şi fraţii de la amândouă mănăstirile înaintea domniei mele, de s-au tocmit şi au schimbat sat pentru sat, de a lor bună voie şi au dat tismănenii mănăstirii de la Bistriţa satul Ceurii pentru jumătate din Tismana, iar bistricenii, ei au dat mănăstirii de la Tismana jumătate din Tismana pentru satul Ceurii“.
Personalitate cu înaltă trăire spirituală, cărturar luminat şi gospodar vrednic, cuviosul părinte Misail, egumenul Mănăstirii Bistriţa, reprezintă un moment de referinţă în istoria monahismului românesc din zona Olteniei, din prima jumătate a secolului al XVI-lea. (Pr. Ion Rizea)
