Ucenic al Sfântului Ioan de Kronstadt, schimonahul athonit Siluan Ivanovici Antonov (1866-1938) a intrat ireversibil în evlavia poporului dreptcredincios prin îndemnul duhovnicesc, mărturisitor: „Ţine mintea ta în iad și nu deznădăjdui!”
Viața Sfântului Siluan Athonitul se deschide înaintea noastră ca o adevărată filă de Pateric. Alcătuită și publicată de ucenicul său, Sfântul Cuvios Sofronie Saharov, celebra biografie a fost tradusă în peste cincisprezece limbi de circulație internațională. Mulțumită acestei valoroase însemnări, astăzi cunoaștem în detaliu viața, nevoințele și scrierile acestui mare sfânt cuvios al Ortodoxiei.
Rătăciri și regăsiri duhovnicești
După însemnările de arhivă, păstrate în Russikon, Sfântul Siluan Athonitul era un om simplu, „țăran din gubernia rusească Tambov, districtul Lebedinsk, satul Şovsk”. A venit pe lume în anul 1866, fiind botezat cu numele de Simeon Ivanovici Antonov. În Sfântul Munte a ajuns în anul 1892 și, închinoviindu-se în Lavra Sfântului Pantelimon, a împlinit pe rând mai multe ascultări: „la moară, la Kalamareia, la vechiul Russikon și la economat”. Pe lângă aceste informații generale, în cartea ucenicului său, Sfântul Sofronie Saharov, găsim detalii privitoare la felul în care viitorul monah athonit s-a întărit în credința ortodoxă. Dorința după călugărie a înmugurit pe când avea doar patru ani. Atunci copilul a făcut o făgăduință pe care respectat-o toată viața: „Când voi fi mare, voi căuta pe Dumnezeu în tot pământul!” Lacrimi multe i-au scăldat fața pe când împlinise 19 ani. Dorea cu tot dinadinsul să se facă monah. A fost pentru o vreme oprit de tatăl său, care l-a sfătuit „să-și execute mai întâi serviciul militar, după care este liber să facă așa cum crede”.
La trei luni de la această revelație, focul după călugărie s-a stins. Tânărul Simeon Ivanovici a fost încercat pentru o vreme de tot felul de păcate. De la mâncare peste măsură la violență și desfrâu, toate aceste încercări aproape că l-au doborât la pământ. Dumnezeu îi apare în vis și viața sa din nou se schimbă. Ia seama mai bine la cum trebuie să fie, caută, se întreabă și, după ce termină armata, ajunge sub epitrahilul Sfântului Ioan de Kronstadt, vestit în acea vreme pentru activitatea sa pastorală. De la el a cerut binecuvântare să se călugărească: „Părinte, vreau să mă fac monah. Roagă-te ca lumea să nu mă rețină”. Şi din acea clipă, tânărul Simeon, întors la cazarmă, simțea alături rugăciunea Sfântului Ioan de Kronstadt și odată cu ea „vuind în jurul lui flăcările iadului”.
Sfântul Munte, capătul multor căutări
În toamna anului 1892 pune piciorul pe pământul sfânt al Athosului. „La sosirea lui Simeon, comunitatea monastică athonită cunoștea un moment de apogeu al istoriei sale frământate. Veniți din toate națiunile ortodoxe, cei aproape zece mii de monahi sunt grupați în jurul a douăzeci de mănăstiri și câteva sute de schituri, colibe, chilii și peșteri, viețuind după toate cele trei forme de viață monahală: chinovială, idioritmică și anahoretică. Marea mănăstire a Sfântului Pantelimon (Russikon) este o chinovie uriașă cu aproape două mii de viețuitori, fără a mai pune la socoteală sutele de pelerini și muncitori sezonieri revărsați de vapoarele venite din Odessa” (diac. Ioan I. Ică jr, Studiu introductiv la Cuv. Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Sibiu, 2001, p. 13).
„Între iadul deznădejdii și iadul smereniei”
Cu inima plină de dorul lui Dumnezeu, nu după mult timp, Siluan primește darul rugăciunii neîncetate. Ispitele însă nu-l părăsesc și demonii îl ridicau și-l prăvăleau în același timp, găsindu-se așa cum însuși mai târziu mărturisește: „între iadul deznădejdii și iadul smereniei”. „Într-o după-amiază, înainte de Vecernie, șezând în chilia sa, a atins treapta ultimă a deznădejdii («Dumnezeu e cu neputință de înduplecat»). Preț de un ceas a încercat sentimentul unei părăsiri totale de către Dumnezeu, fapt care i-a aruncat sufletul în întunericul unei spaime îngrozitoare. Pradă aceleiași întristări și spaime, se duce la Vecernie în Paraclisul «Sfântul Ilie», unde de-abia rostește rugăciunea: «Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!», și de îndată în dreapta ușilor împărătești, în locul icoanei Mântuitorului, Îl vede aievea pe Hristos cel Viu. Întreaga sa ființă i se umple dintr-o dată de lumina harului Sfântului Duh în care recunoaște pe Domnul. Privirea Sa blândă și infinit de bună, iradiind o negrăită iertare, pace și bucurie, atrage irezistibil întreaga făptură a fratelui Simeon copleșită de focul harului până dincolo de limitele puterilor firești” (ibidem, p. 16).
„Privirea Ta liniștită și blândă a atras sufletul meu”
Mare parte din experiențele mistice ale Sfântului Siluan Athonitul se găsesc rezumate într-o colecție de texte culese, editate și publicate prin osteneala Sfântului Cuvios Sofronie Saharov, ucenicul acestuia. Simplitatea și totodată profunzimea acestor meditații duhovnicești au adus lumină în viața multor generații de credincioși, descoperind frumuseţea paradisiacă a omului inundat de harul Sfântului Duh. Cuvintele Sfântului Siluan sunt deopotrivă aflări și căutări ale Adevărului existenței creștine, sunt rugăciuni și lamentații ale unui suflet încercat și totodată binecuvântat în năzuințele sale. „Harul lui Dumnezeu dă putere de a iubi pe Cel iubit; și sufletul e neîncetat atras spre rugăciune și nu poate uita pe Domnul nici măcar pentru o secundă. Iubitorule de oameni, Doamne, cum n-ai uitat pe robul Tău păcătos, ci cu milostivire Te-ai uitat spre mine din slava Ta și în chip neînțeles mi Te-ai arătat mie? Te-am supărat și întristat totdeauna, dar Tu, Doamne, pentru o mică schimbare mi-ai dat să cunosc marea Ta milostivire și nemăsurata Ta bunătate. Privirea Ta liniștită și blândă a atras sufletul meu. Ce să-Ţi dau în schimb, Doamne, sau ce laudă să-Ţi cânt?” (Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei. Însemnări duhovnicești, Cuv. I: „Tânjirea după Dumnezeu”).
Într-o lume încercată tot mai mult de suferința deznădejdii, de microbul intoleranței și al urii, de groaznica încercare a războiului și decadenței morale, icoana Sfântului Siluan Athonitul vine cu antidotul harului dumnezeiesc. Prin el se depășește și se schimbă pe dinăuntru iadul întunericului și al morții spirituale, asumându-și ridicarea prin bucuria Duhului și ridicându-se spre Înviere prin „smerenia, lumina și iubirea lui Hristos”.
