Darul limbilor de foc

Pogorârea Duhului Sfânt la Cincizecime este consecinţa directă a Înălţării la cer a Domnului nostru Iisus Hristos, la împlinirea lucrării Sale mântuitoare pe pământ, de răscumpărare a omenirii. La Cina cea de Taină, Mântuitorul Hristos le descoperise ucenicilor Săi motivul principal al Înălţării Sale la Dumnezeu-Tatăl: "Vă este de folos ca să Mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi" (Ioan 16, 7).

Trimiterea aceasta va reprezenta un alt mare dar făcut omenirii de către Dumnezeu-Tatăl, în continuarea primului dar, cel al Întrupării Fiului Său preaiubit. Cele două daruri dumnezeieşti descoperă lumii pe cele "două braţe ale Tatălui", adică pe Fiul şi pe Duhul, amintind în acelaşi timp de cel dintâi dar, al creării întregii existenţe, "văzute şi nevăzute", care s-a lucrat de către Tatăl prin Fiul în Duhul. Întreaga Sfântă Treime este lucrătoare în actul creaţiei şi tot întreaga Sfântă Treime se angajează în crearea din nou a umanităţii compromise de păcat. În ambele cazuri motivul este acelaşi: preaplinul iubirii de oameni a lui Dumnezeu, Care nu voieşte să-şi ia darul înapoi, ci vrea să împlinească întocmai "nemincinoasele Sale făgăduinţe". Ţinta iniţială pe care n-o atinsese primul Adam, ridicarea de la chip la asemănarea cu Dumnezeu, se arată acum, prin Adam cel Nou, deplin realizabilă şi pentru toţi accesibilă, dacă "vor crede şi se vor boteza" şi dacă "se vor naşte din apă şi din Duh". Pentru această renaştere spirituală trimite astăzi Hristos cel înviat şi înălţat la ceruri pe Duhul cel Preasfânt, Cel care botează "cu foc", adică împărtăşeşte harul său sfinţitor ucenicilor lui Hristos Domnul, pentru că aceştia să-şi înceapă apostolatul în toată lumea.

Duhul Sfânt naşte tainic pe Hristos în cei curăţiţi de El

Modul în care Sfinţii Apostoli au fost îmbrăcaţi "cu putere de sus" descoperă lucrarea concomitenta şi unitară a Fiului şi a Duhului Sfânt, fiindcă darul limbilor de foc consfinţeşte calitatea sau slujirea lor unică şi irepetabilă de martori ai lui Hristos Cel răstignit şi înviat "în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului" (Faptele Sfinţilor Apostoli 1, 8) dar şi descoperă puterea arzătoare a harului divin, care, ea singură, distruge sau consumă neghina păcatului. Se împlineşte, în acest ceas sfânt şi proniator, dorinţa Mântuitorului, mărturisită odinioară Ucenicilor Săi: "Foc am venit să aduc pe pământ, şi cât aş vrea să fie aprins!" Dar nu era rânduit Fiului să-l aprindă, ci Duhului Celui de viaţă dătător şi de sfinţenie dăruitor, Cel ce va naşte în mod tainic, spiritual, pe Hristos în cei curăţiţi de El. Iar Duhul aduce acest foc al iubirii şi puterii dumnezeieşti din interiorul Preasfintei Treimi, din însăşi comuniunea apofatică şi desăvârşită a Persoanelor Treimice. Prin acest foc supraraţional, pietrele vii, care sunt Apostolii, se unesc între ele, având în capul unghiului pe Piatra-Hristos, întemeindu-se prin puterea şi lucrarea Duhului Sfânt Biserica Mântuitorului Hristos şi a Preasfintei Treimi. Aici trebuie căutat modelul divin al Bisericii, în perihoreza desăvârşită a Ipostaselor Treimice, care prin Duhul Sfânt devine accesibilă umanităţii restaurate de Hristos Domnul. Şi tocmai de aceea Biserica, pe care "Tatăl a zidit-o, Fiul a întărit-o şi Duhul Sfânt a înnoit-o", reprezintă inaugurarea tainică a Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.

Să revenim însă la sărbătoarea de astăzi şi să remarcăm o altă modalitate folosită de Mântuitorul Iisus Hristos, de a anunţa într-o manieră oarecum indirectă venirea Preasfântului Duh şi faptul că El este Cel ce Îl trimite oamenilor: "Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe care aveau să-l primească acei ce cred în El. Căci încă nu era (dat) Duhul, pentru ce Iisus încă nu fusese preaslăvit" (Ioan 7, 37-39). Iisus, ca Fiu al Lui Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat, este izvorul vieţii veşnice, El are în Sine "apa cea vie" (Ioan 4, 10), cum a încredinţat-o pe femeia samarineancă. Cine caută această apă în altă parte n-o va descoperi, ci se va adăpa din izvoare otrăvite sau izvoare-surogat, care în loc să stingă setea spirituală, mai tare o aprind. Propriu-zis, această apă vie este harul divin necreat şi veşnic, după care însetează fiinţă umană din prima clipă a existenţei sale, fiindcă harul este constitutiv chipului divin din om. Doar într-o stare de desfigurare spirituală, de secătuire morală, omul poate deveni indiferent la setea sa funciară, ce se corelează cu foamea sa duhovnicească. Pâinea vieţii şi apa cea vie sau cuvântul lui Hristos şi harul Sfântului Duh sunt sursa vieţii noastre spirituale, dăruite nouă din belşugul vieţii divine, ca să hrănească făptura cea nouă, renăscută prin Botez, reconfigurată prin darurile Mirungerii şi hrănită prin Sf. Euharistie.

Nu în ultimul rând, prin harisma glosolaliei, ca printr-un ultim argument divin, Sfinţii Apostoli s-au încredinţat de adevărul pentru care i-a pregătit îndelung Mântuitorul: universalitatea creştinismului, ce descoperă egalitatea tuturor persoanelor umane şi a tuturor popoarelor cunoscute în istoria umanităţii în faţa chemării la mântuire. Începând cu această zi a Cincizecimii se va concretiza punctual parabola celor chemaţi la nunta Fiului de Împărat: neamurile păgâne, în mod neaşteptat şi uimitor, vor primi, prin darul Evangheliei şi prin efortul misionar al Apostolilor, chemarea la statura de fii ai Celui Preaînalt, de moştenitori ai Împărăţiei cerurilor şi de primitori ai darurilor Duhului Sfânt.

Hristos-Domnul S-a răstignit şi a înviat; Duhul Sfânt a părăsit şi El sânurile părinteşti, îmbrăţişând făpturile raţionale şi creaţia întreagă; Apostolii au fost trimişi la propovăduire; Biserica, mireasa a lui Hristos şi templu al Duhului Sfânt, naşte fii pentru Împărăţie: "Veniţi, toate sunt gata!", răsuna chemarea, ce nu va înceta până la sfârşitul veacurilor, căreia îi vor răspunde mulţi, chiar dacă nu toţi, căci "mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi".

Darurile Duhului Sfânt unifică pe oameni în pleroma Bisericii

Ce mesaj special are această sărbătoare, supranumită "Duminica cea Mare", pentru noi, cei de astăzi? Să nu uităm nicicând darul limbilor de foc ale Duhului Sfânt, cărora şi noi ne-am făcut părtaşi prin Botez şi prin Mirungere, şi să lăsăm harul dumnezeiesc să cureţe, să vindece şi să înnoiască iar şi iar făptura noastră, pregătindu-se de înviere. Să auzim acum şi în toate sărbătorile Bisericii chemarea tainică, neîntreruptă a Păstorului Ce-şi caută oaia pierdută pentru a reîntregi turma cea duhovnicească, pe care El însuşi o conduce la locul odihnei şi la păşunea cea aleasă.

Darurile Duhului Sfânt sunt nenumărate, diverse şi totuşi unitare şi unificatoare; prin toate ni se împărtăşesc puteri dumnezeieşti, ce fac să înflorească în noi mulţime de virtuţi. Şi toate au un scop superior: să ne unească tot mai adânc în pleroma Bisericii, să fim cu adevărat iconomi credincioşi, drepţi şi responsabili ai adevărului de credinţă, ai comuniunii frăţeşti şi ai ascultării smerite de Părintele Ceresc. Să transformăm latura noastră pătimitoare în zel neobosit pentru slujirea şi zidirea aproapelui, pentru depărtarea consecventă şi hotărâtă de ispitele veacului prezent; în jertfelnicie şi dăruire altruistă celor din nevoi, cărora Hristos vrea să le întindă, prin noi, o mână de ajutor.

Iar ca o cunună a tuturor eforturilor noastre, să preţuim neîncetat arvuna învierii, înscrisă în inimile noastre, vieţuind cu ochii către cer, umblând ca nişte înviaţi dar neuitând nicio clipă că suntem încă pe cale, având nevoie de priveghere, de rugăciune şi mai ales de iertarea şi ajutorul Stăpânului vieţii noastre şi de mângâierea, comuniunea şi speranţa Duhului Sfânt.