„De acest Luca mulţi oameni vor întreba“

Stareţul Lavrentie al Cernigovului a trăit într-o perioadă frământată, când Biserica rusească urma să treacă prin durerosul capitol al demolării sau închiderii aşezămintelor de cult. Cu mult curaj şi nădejde în Dumnezeu, a reînfiinţat mănăstiri şi a aşezat rânduială temeinică. A sfătuit, a vorbit, s-a rugat şi a vindecat mulţi creştini, prin darurile primite de la Milostivul Dumnezeu.

Familia numeroasă a ţăranilor Evsevie şi Hristina Evseevici, din satul Karilskoe, în apropiere de Korop, lângă Cernigov, s-a îmbogăţit, în 1868 cu încă un băiat, pe nume Luca.

Luca s-a dovedit un băiat foarte harnic şi ascultător. Tatăl lui Luca a murit degrabă, iar mama sa era neputincioasă şi bolnavă. Alături de fraţii săi mai mari, făcea cele mai grele munci din gospodărie. Păştea caii, avea grijă de vaci, făcea curat în casă, pregătea pâinea pentru cuptor, spăla hainele fraţilor săi, care mergeau la câmp, iar între timp a învăţat chiar şi croitoria.

Încă din primele zile ale copilăriei sale, micul Luca a prins dragoste faţă de biserică şi de cele sfinte, apropiindu-se permanent de Dumnezeu.

Fiind foarte mic, Luca a învăţat singur să cânte la vioară şi deseori, dimineaţa, îi trezea pe cei din casă în acordurile fine ale vioarei sale, pe care o îngrijea cu mare atenţie în fiecare seară. A învăţat foarte repede notele muzicale, rânduiala slujbelor bisericeşti, iar la 12 ani, cu ajutorul preotului paroh, a format un cor mixt de copii. Învăţa mai bine decât colegii săi şi îi ajuta pe cei mai mici decât el.

„Tot Luca şi Luca, ca şi cum alţi oameni nu ar mai fi!“

Nu departe de satul natal, se afla mănăstirea de călugări Rahlî. Tânărul Luca mergea des acolo şi dorea foarte mult să rămână în obşte. Pentru că şi-a iubit mama, care îl rugase să nu o părăsească până la sfârşitul vieţii ei pământeşti, nu a intrat în mănăstire până la vârsta de 20 de ani. Cum a ajuns la Rahlî, stareţul mănăstirii i-a dat ascultarea de dirijor şi tipicar al corului mănăstirii.

Vestea despre cântarea deosebită şi rânduiala tipiconală ţinută cu multă rigoare, precum şi talentul deosebit al fratelui Luca a ajuns repede până la mănăstirea „Sfânta Treime“ din Cernigov. Atunci, Antonie Socolov, episcop de Cernigov şi Nejinsk, mare rugător, care păstra cu severitate făgăduinţele monahale, a hotărât ca talentatul Luca să fie transferat la Mănăstirea „Sfânta Treime“, unde să îşi continue slujba de dirijor al corului, pentru slujbele religioase.

Grija vădită a ierarhului faţă de Luca a provocat invidia fraţilor şi chiar a întâistătătorului mănăstirii „Sfânta Treime“. La reproşurile acestora, care spuneau mereu: „Tot Luca şi Luca, ca şi cum alţi oameni nu ar mai fi!“, episcopul le răspundea ferm: „Da, pentru că de acest Luca mulţi oameni vor întreba“.

Deşi i-a fost foarte greu să părăsească mănăstirea de suflet, a venit la mănăstirea Cernigov în urma unui vis în care a văzut o biserică şi în pridvorul bisericii chipul împărătesei cereşti de la mănăstirea Sfânta Treime. Maica Domnului îl binecuvânta. După ce s-a trezit din somn, sufletul i s-a liniştit şi, de dimineaţă, fără grabă, s-a îndreptat spre mănăstirea de călugări a Sfintei Treimi din Cernigov. A ajuns în oraş şi s-a dus repede la vlădica Antonie: „Vlădică sfânt, am sosit“. „Bine, a răspuns vlădica, îi vei învăţa pe elevii seminarişti“.

Când Luca a intrat în biserică, a văzut pictat chipul Maicii Domnului ce i se arătase în vis.

A căzut în genunchi în faţa ei, rugând-o să-l apere de tot răul şi necazul.

Vizite în satul natal

În mănăstirea Sfintei Treimi, din Cernigov, Luca a fost călugărit cu numele de Lavrentie. În anul 1895, la vârsta de douăzeci şi şapte de ani, a fost hirotonit ieromonah, apoi a fost ridicat la rang de egumen. Din această perioadă a vieţii cuviosului Lavrentie se aminteşte că a fost de trei ori la Athos şi pelerin la Locurile Sfinte. Din cauză că şchiopăta şi avea dureri la picior, mergea totdeauna cu un baston, piciorul drept fiind puţin mai scurt decât stângul. Se spune că mulţi au primit vindecare de la stareţ prin atingerea de bastonul său.

A făcut foarte multe vizite şi în satul natal, unde slujea Liturghia cu mare drag. După slujbă predica oamenilor cu asprime, iar pe cei care aveau cu adevărat atracţie pentru viaţa duhovnicească şi pentru monahism se îngrijea pentru ei ca un adevărat părinte. Îi întărea în credinţă, îi învăţa să se roage şi le cultiva iubirea faţă de cântarea bisericească. Întrucât începuse deja prigoana bolşevică, pe mulţi îi îmbrăca în taină în haina monahicească şi le dădea mătăniile, având binecuvântare de la Episcopii Pahomie şi Boris.

În anul 1930, bisericile au început să fie închise, mănăstirile pustiite, iar călugării alungaţi. S-a închis şi mănăstirea Sfânta Treime. Pentru un timp stareţul Lavrentie a locuit la o văduvă evlavioasă şi temătoare de Dumnezeu, pe nume Elena, într-o căsuţă aşezată în adâncul unei imense livezi, pe o stradă lângă dealul Boldina, din Cernigov, astăzi str. Gleb Uspenski, nr. 38. Aceasta a devenit mai târziu monahie şi a purtat numele de Evlampia. Apropiată fiică duhovnicească a stareţului, a dat mărturie că, în acel timp greu pentru biserică, stareţul a întărit postul şi rugăciunea, s-a rugat pentru întreaga lume, pentru sufletele creştinilor şi pentru fiii săi împrăştiaţi care încotro.

„Mintea trebuie să o ţii neîncetat în rugăciune, altfel hălăduieşte pe unde vrea“

Când au început să fie redeschise mănăstirile, în vara anului 1941, stareţul a adunat toate fiicele sale duhovniceşti care erau călugărite şi a redeschis mănăstirea de maici a Sfintei Treimi, în locul mănăstirii de călugări. Încă de la început erau aici aproape şaptezeci de maici.

Pentru că Mănăstirea Sfânta Treime suferise grave stricăciuni, a trebuit refăcută în întregime. Duhovnicul Lavrentie ajuta oriunde şi la toate.

După grele osteneli, în ziua Învierii, anului 1942, s-a slujit pentru prima dată Sfânta Liturghie în noua biserică a Mănăstirii Sfânta Treime.

Părintele Lavrentie era un bun duhovnic. Săvârşea neîncetat rugăciunea inimii, le povăţuia pe maici şi sfătuia pe toţi cei care veneau la el.

„Rugăciunea este un lucru bun, un lucru îngeresc, învaţă-te pe degetele mâinii stângi. Spune de zece ori rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa». În felul acesta te vei obişnui cu rugăciunea. Mintea trebuie să o ţii neîncetat în rugăciune, altfel hălăduieşte pe unde vrea“, spunea vestitul duhovnic, îndrumându-i pe toţi pe calea rugăciunii.

Purtat pe braţe la biserică

În toamna anului 1949, stareţul Lavrentie a slăbit foarte tare, dar se străduia foarte mult să nu lipsească de la nicio slujbă.

Atunci când, din cauza neputinţelor trupeşti nu putea să meargă singur la biserică, maicile îl scoteau pe mâini din chilie şi îl duceau la Liturghie călare pe cal. Avea obiceiul ca înaintea fiecărei slujbe să ia binecuvântare de la episcop. Din cauza bolii, în ziua praznicului Sfântului Nicolae a trimis o soră la episcopul Iacob pentru a-l binecuvânta să meargă la biserică. Deşi ierarhul, gândindu-se la sănătatea părintelui, nu l-a binecuvântat, el a insistat să fie dus la biserică, la slujba de priveghere. A fost ultima priveghere pentru stareţ.

În timpul cântării „Acum slobozeşte“ a plâns şi împreună cu el toţi credincioşii din biserică. După priveghere a fost dus pe mâini la chilie şi nu s-a mai ridicat din pat.

„Cu sfinţii odihneşte“, 40 de zile

În timpul bolii, părintele Lavrentie se împărtăşea cu Sfintele Taine în fiecare zi, iar în ziua trecerii la Domnul, de praznicul Bobotezei, în anul 1950, egumenul Antonie a adus Sfintele Taine din Altar, o ucenică a citit cu binecuvântarea părintelui rugăciunile de mulţumire pentru împărtăşire şi apoi a lăsat capul pe pernă. Nu murise. Aştepta la chilia sa pe toţi fiii săi duhovniceşti pentru a-şi cere iertare de la ei. Toţi stăteau uimiţi, unii vorbeau deja despre greaua lui suferinţă, dar părintele lor a fost conştient până la sfârşit.

Toţi cei de acolo au săvârşit utrenia şi au citit din psaltire. Cu mâna slăbită şi tremurândă i-a binecuvântat pe toţi.

După ce un părinte, Antonie, a citit canonul de ieşire a sufletului părintele şi-a aşezat mâinile pe piept în chipul crucii şi s-a mutat la Domnul la ora 10.30, în seara Bobotezei din anul 1950.

Două zile trupul său a stat într-o chilie unde s-au adunat foarte mulţi călugări şi credincioşi, s-au săvârşit permanent panihide şi s-au citit Evanghelii pentru liniştita odihnă a stareţului Lavrentie.

În ziua săvârşirii slujbei de înmormântare episcopul Iacob deşi era foarte bolnav s-a ridicat din pat pentru a săvârşi Sfânta Liturghie. Împreună cu acesta au slujit nenumăraţi preoţi din împrejurimi.

Surorile, cântăreţii şi mult popor i-au cântat „cu sfinţii odihneşte“ părintelui Lavrentie 40 de zile, iar în ziua de 20 februarie 1950 a fost coborât în mormânt.