Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar De la fluierele din os de vultur la naiul maestrului Zamfir

De la fluierele din os de vultur la naiul maestrului Zamfir

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Documentar
Un articol de: Dan Cârlea - 19 Sep, 2015

Nouă, românilor, fluierul ne este drag şi atât de cunoscut, încât nu putem să ne gândim la oieri cu animalele păscând pe dealuri fără a-i vedea şi cântând, ca să-şi aline dorul de casă. Însă nu doar nouă ne este atât de apropiat acest străvechi instrument muzical, ci pe toate meridianele găsim, în forme apropiate, băţul scobit cu găurele, care scoate sunete mai săltăreţe ori melancolice, după dorința cântăreţului.

Cele mai vechi astfel de instrumente au fost găsite pe teritoriul Germaniei, în peşteri care îi adăposteau pe oamenii de acum zeci de mii de ani. În peştera Hohle Fels, din sudul Germaniei, peşteră ce era demult cunoscută pentru descoperirile urmelor de viaţă ale oamenilor preistorici (primele săpături fiind făcute în 1870), arheologul Nicholas Conard a găsit în 2008 douăsprezece bucăţi care formau un fluier din os de vultur, cu o vechime de 35.000 de ani. Savantul a declarat că este cel mai vechi instrument muzical din lume, iar după asamblarea celor douăsprezece bucăţi a rezultat un fluier în lungime de 22 de centimetri, cu 5 găuri. 

Din fericire pentru istorie, acest „record” nu a stat mult timp în picioare, fiind doborât în anul 2012 de cercetători de la Universitatea Oxford, care au descoperit în peştera Geissenkloesterle fluiere preistorice făcute din os de pasăre şi de mamut, cu o vechime estimată prin datarea cu carbon 14 la 42.000-43.000 de ani. Profesorul Conard a fost prezent la descoperirea instrumentelor care i-au trecut propria sa descoperire pe locul al doilea în privinţa vechimii, a dat lămuriri mai ample despre noua descoperire şi implicaţiile ei: „Rezultatele acestea dovedesc ipoteza făcută cu ani în urmă, care susţine că Dunărea a servit drept un coridor esenţial de transport pentru oameni şi inovaţii tehnologice acum 40.000-45.000 de ani, în centrul Europei. Geissenkloesterle este una din peşterile care adăpostesc comori din Epoca de Piatră, cum ar fi ornamente personale, figurine, picturi rupestre şi instrumente muzicale”.

Flautul dulce

Rolul instrumentelor în viaţa oamenilor de acum circa 40.000 de ani nu este bine cunoscut, dar cercetătorii cred că este vorba fie despre folosirea lor în scop de recreere, fie în cadrul unor ritualuri. O perspectivă interesantă este cea care se referă la rolul posibil al muzicii asupra comunităţilor umane primitive, aceste comunităţi devenind mai mari – şi, deci, mai puternice în lupta pentru supravieţuire. Faptul că dezvoltarea simţului artistic al oamenilor preistorici a avut o asemenea bătaie lungă şi importanţă în devenirea noastră este cu adevărat un lucru emoţionant.
Japonezii aveau în vechime un soi de flaut din bambus sau lemn asemănător cu fluierul ciobanilor noştri, iar istoria lui e împletită cu religia acelor spaţii şi timpuri când stăpâneau şogunii. În Evul Mediu existau călugări budişti care călătoreau prin ţară şi cântau la Shakuhachi, iar şogunii se foloseau de acest lucru trimiţându-şi spionii îmbrăcaţi asemeni acelor călugări să adune informaţii. Când exista în teritoriile inamice bănuiala că cel care cântă nu e călugăr, ci spion, era pus să interpreteze o melodie foarte grea, iar proba era clară: dacă nu-i ieşea bine, atunci era spion.
Un tip de flaut care a cunoscut o răspândire deosebită în vremea Renaşterii este aşa-numitul Flaut dulce, cunoscut şi ca Blockflöte. Este construit din lemn sau, mai nou, plastic, iar sunetele lui sunt foarte plăcute, mai grave decât ale fluierului pe care îl cunoaştem noi. Acest instrument a fost folosit şi de către mari compozitori, precum Haendel, Bach, Telemann.

Românul Gheorghe Zamfir, inovator al naiului

Dacă eşti român şi spui „nai”, pe loc îţi vin în minte maestrul Gheorghe Zamfir şi sunetele naiurilor sale fermecate. Naiul sau „flautul lui Pan”, după cum mai este numit, poate fi întâlnit, cu mici diferenţe, pe toate meridianele. Tuburile de diverse lungimi, unite între el, scot la suflarea prin ele sunete din cele mai diverse. Iar metoda de acordare a acestui instrument este o adevărată poezie: se toarnă ceară de miere în tub şi, în funcţie de cât de multă este, sunetul se schimbă.
Maestrul de necontestat al naiului românesc Gheorghe Zamfir este şi inovator, şi inventator al acestui instrument milenar. El a adus schimbări inovatoare naiului tradiţional românesc, creând noi variante conţinând succesiv 22, 25, 28 şi 30 de tuburi, pentru lărgirea domeniului tonal, astfel: naiul alto (22 de tuburi), tenor (25 de tuburi), bas (28 de tuburi) şi naiul contrabas (30 de tuburi – apărut în 1972). Prin inovaţiile sale a reuşit să interpreteze melancolicele doine româneşti, cântecele de leagăn şi bocetele. În anul 2003, maestrul Zamfir a creat naiul numit Gigantul, având 42 de tuburi, 1,35 m înălţime şi 1,2 m lăţime.

Școala românească de nai

Cel care a pus bazele şcolii româneşti de nai este virtuozul Fănică Luca, pe numele real Iordache Luca Ştefan (1894-1968). Fănică Luca s-a născut într-o familie de lăutari, însă a dus mai departe, la alt nivel, zestrea primită. Astfel, „a înmulţit talanţii”, ajungând la conducerea Catedrei de nai a Liceului de Muzică Nr. 1 din Bucureşti (actualmente Liceul de Muzică „Dinu Lipatti”), unde i-a format pe marii noştri naişti: Damian Luca, Radu Simion, Nicolae Pârvu, Radu Constantin şi Gheorghe Zamfir.
Despre întâlnirea cu Fănică Luca şi influenţa acestuia în destinul lui Gheorghe Zamfir, maestrul povesteşte în memoriile sale: „Asta se întâmpla prin 1950, când am fost acceptat la Şcoala Specială de Muzică numărul 1 din Bucureşti. Aveam 14 ani. Am reuşit la examen, în comisia care alegea elevii după conformaţia fizică. Aceşti profesori, din comisie, erau vreo 14-15. Eu venisem de la ţară, habar n-aveam cine e Fănică Luca. Văzând că am configuraţia pentru acest instrument, Fănică Luca mi-a zis să încerc să cânt la nai. Eu i-am zis că refuz şi am plecat din clasă. Tata m-a împins din nou, mi-a dat şi două palme, şi aşa am rămas cu titlu de încercare la nai, pentru două luni, dacă nu-mi convine, pot să plec, ceea ce s-a şi întâmplat. După două luni, din cauza efortului fizic am părăsit naiul. M-am dus la clasa de contrabas.
M-a căutat Fănică Luca, la câteva zile, prin şcoală, mi-a dat câteva palme şi m-a întors la clasă. Mi-a zis: «Cu trei melodii am cucerit Globul Pământesc. Tu ai să-l cucereşti mai mult ca mine. Nu-ţi dai seama că ai talent?». Şi am rămas la clasă.”