Cu toţii am fost fascinaţi, în copilărie, de circ, fie că am avut şansa să îl vedem pe viu, în marile oraşe sau, la scară mai mică, cu prilejul târgurilor săteşti, fie la televizor. Săritorii, acrobaţii, jongleorii, dresorii de animale sălbatice, clovnii, fetele flexibile care îşi pot răsuci coloana vertebrală într‑un mod incredibil au reprezentat motiv de uimire şi divertisment.
Se poate considera că circul îşi are rădăcinile în Roma antică, de unde vine şi celebra expresie „pâine şi circ”. Pentru a‑şi asigura o domnie mai lungă şi a atrage simpatia poporului, împăraţii romani au creat spectacole grandioase în debutul cărora publicul primea pâine şi se distra cu întrecerile de care de luptă, animale sălbatice aduse din îndepărtata Africă sau cu lupte între gladiatori, iar limitele dintre distracţie, circ, sport şi lupte sunt greu de precizat. Însă nevoia oamenilor de a‑şi vedea semenii făcând lucruri extraordinare, pe care ei nu le pot face, a existat dintotdeauna. În zilele noastre ne fascinează curajul unui dresor care stă în mijlocul tigrilor sau al leilor dresaţi, dar care totuşi îşi rânjesc colţii, pândind orice semn de slăbiciune, de teamă, al acestuia.
Cel mai mare circ din istorie se numeşte „Circus Maximus” şi a fost construit la Roma, iniţial din lemn, înainte de era noastră, pentru jocurile romane „Ludi Romani”, închinate Zeului Jupiter. Acest circ‑stadion a tot fost mărit, aşa că pe vremea lui Iulius Caesar - cel care a ordonat lăţirea lui -, putea primi peste 250.000 de oameni, cifră imensă şi pentru zilele noastre şi neatinsă de nici un stadion modern. În anul 354, la Roma erau rezervate 109 zile pe an consacrate jocurilor, dintre care 62 de zile doar curselor de care; 20 până la 24 de curse aveau loc, în fiecare zi.
Dar părintele circului modern este considerat englezul Philip Astley (1742‑1814), un ofiţer englez de cavalerie, deci maestru în călărie. Şi‑a folosit această pricepere căpătată în cadrul armatei pentru a crea numere de dresură de cai, alături de altele care conţineau dresură de animale domestice, acrobaţii, clovnerii, toate unite în spectacole care au fost oferite publicului Astleyâs Amphitheatre, deschis la Londra în 1773. Circul Astley a devenit atât de celebru, încât a fost invitat să dea o reprezentaţie şi în faţa regelui Ludovic al XV‑lea al Franţei, la Versailles.
În Ţările Române din vremea Evului Mediu, trupe de saltimbanci ambulanţi călătoreau în lung şi‑n lat, oprindu‑se în oraşe şi sate, dând reprezentaţii unde era suficient norod încât osteneala lor să fie recompensată. Ei făceau jonglerii, scamatorii, dresau animale sau se făleau cu scuiparea flăcărilor.
Cronicarul Ţării Româneşti, Constantin Filipescu‑Căpitanul L, care a scris „Istoriile domnilor Ţării Româneşti”, într‑o însemnare din anul 1681 vorbeşte despre un pehlivan (personaj comic - acrobat, jongler, saltimbanc, scamator, în reprezentațiile de circ, la diferite serbări) „carele făcea jocuri minunate şi nevăzute pre locurile noastre, punea în rând opt bivoli şi se repezia iute şi sărind peste ei, se da în văzduh peste cap şi cădea în picioare de ceia parte” sau „un tulpan lung de mulţi coţi, îl ţinea oamenii în mâini cât era şi mergea călcând pre tulpan şi nu se afunda”. La petrecerile domneşti şi boiereşti măscăricii erau nelipsiţi, îmbrăcaţi cu haine pestriţe şi încercând să facă auditoriul să râdă cu orice preţ. Uneori, aceşti artişti interpretatu farse, scenete, chiar ironii cu anumite ţinte sugerate în prealabil de către domnitor.
Modernizarea circului, trecerea de la micile trupe care mergeau cu căruţele prin târguri la ceea ce numim astăzi circ, s‑a făcut sub influenţa artiştilor care au ajuns la noi din vestul Europei, în secolul al XIX‑lea.
Începuturile circului modern la noi
În 1831, pentru trei zile au dat la Bucureşti spectacol fraţii Joseph şi Baptiste Fourreaux, în anul 1841, la Iaşi, a ajuns dresorul călăreţ francez Soulié, în 1846 a dat spectacole la Iaşi şi Bucureşti celebrul prestidigitator italian Bartolomeo Bosco. Priceperea acestuia din urmă era atât de mare, încât a generat apariţia unui cuvânt pe baza numelui său - „boscărie” devenind pentru români o scamatorie, înşelătorie, păcăleală, chiar escrocherie, căci iluziile create de Bartolomeo Bosco „nu înşală numai ochii, dar farmecă şi mintea privitorilor, care nu pot străbate secretul tuturor dregerilor sale”, după cum spunea presa timpului. Interesul publicului pentru acest tip de divertisment era în creştere continuă, aşa încât la Bucureşti ajungeau adesea chiar trupe importante de teatru, precum Circul Hüttemann, Circul Soulié, Circul Suhr, care se instalau în general în Piaţa Constantin Vodă de la Podul Mogoşoaiei.
Începuturile circului românesc i le datorăm unui italian, stabilit la noi din 1864: Theodor Sidoli. Acesta avea o ambiţie măreaţă: să construiască un circ de la zero şi a pus piatra de temelie a ceea ce avea să devină… Ateneul Român, căci italianul a rămas fără finanţare, iar proiectul a fost continuat cu schimbarea destinaţiei clădirii. Dar asta nu înseamnă că Sidoli nu a făcut treabă, Circul Sidoli fiind astăzi considerat piatra de temelie a circului românesc. Împreună cu câţiva artişti români - fraţii „Patru Dumitrescu”, trapeziştii Stroici, clovnul Toni Mărculescu, George Mateescu (primul nostru dresor de elefanţi), Franz Krateyl, clovnii Ciacanica şi Tonino Milea -, punea în scenă, în două clăriri, una la Iaşi alta la Bucureşti, spectacole complexe, avându‑i alături şi pe fiul său, Frazini Sidoli, jongleor care arunca în sus trei revolvere şi când le prindea trăgea cu toate odată, şi pe cele patru fiice ale sale - Luiza, Serena, Medeea şi Clotilda.
Trapezul zburător
Una dintre cele mai spectaculoase figuri din circ, zburătorul la trapez, este invenţia unui francez, Jules Leotard (1838‑1870), născut la Toulouse. Acestuia, încă de pe când avea 18 ani şi începuse cu succes să studieze dreptul, i‑a venit ideea de a exersa sărituri deasupra unei piscine. Mica pasiune a unui tânăr s‑a transformat, în timp, în unul dintre cele mai îndrăgite numere de circ, dar şi unul dintre cele mai periculoase, nu de puţine ori trapeziştii murind după salturile lor fără plasă de siguranţă.
La început, saltul însemna că un trapezist se desprinde de trapezul său pentru a se prinde de un al doilea, pe care îl prindea din zbor. După prindere, era lăsat să cadă pe plasa de siguranţă, dar aceasta nu era prea spectaculos pentru public, aşa că numărul a fost îmbunătăţit: a fost introdus încă un executant, care să prindă trapezul rămas gol şi să‑l retrimită celui care tocmai îl părăsise, pentru ca acesta să poată reveni pe platformă. De la acest moment numărul a fost continuu complicat şi, în acelaşi timp, a devenit mai periculos. În zilele noastre vedem mulţi trapezişti cum se încrucişează prin aer şi fac salturi complicate, nu de puţine ori în cadrul acestui număr evoluând foşti sportivi de talie internaţională din domeniul gimnasticii.
