Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar De la Revoluția din 1821 la Unirea Principatelor din 1859

De la Revoluția din 1821 la Unirea Principatelor din 1859

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Documentar
Un articol de: Prof. Dr. Dorin Stănescu - 25 Ian, 2021

Sfârșitul lunii ianuarie a anului acestuia marchează, din perspectivă istorică, două evenimente fundamentale ale trecutului poporului român. Pe de o parte, aniversăm bicentenarul Revoluției lui Tudor Vladimirescu și momentul inaugural al acesteia - Proclamația de la Padeș, iar pe de alta, aniversăm cei 162 de ani scurși de la momentul Unirii Principatelor Române din 24 ianuarie 1859, concretizată prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza. 

La 1821, regimul fanariot era instaurat de mai bine de un veac, iar lumea românească era una a contrastelor, aşa cum bine este portretizată de Nicolae Filimon în celebrul său roman „Ciocoii vechi și noi”. Prin orașe trăsuri luxoase cărând boieri divaniți îmbrăcați cu ișlice, giubele și anterie, așa cum era moda orientală a vremii, iar lângă ei cuconițe etalându-și brocarturile și catifelele cu care luau ochii târgului, rostind prețiozitățile amestecului limbilor greacă și turcă: fos-mu, aferim, arhonda… Pe de altă parte, la sate oamenii erau speriați și necăjiți, pregătiți să fugă de „agenții” care-i căutau să le ia „vita din bătătură” ori să-i lege cu capul în jos și să-i „perpelească” în fum de ardei iute, ca să plătească pentru luxul boierilor, funcționarilor ori pentru peșcheșurile către nesătulul Istanbul, sursa puterii trecătoare a domnilor Fanarului. Din munca nefericiților săteni se fac mici averi. Cel care știe să se chivernisească prin tot felul de tertipuri, prin oferirea de mită, prin cumpărarea bunăvoinței mai-marilor zilei, poate să obțină o funcție bună, care îi permite să fure, fără jenă, din avuția țării și a oamenilor de rând. În nuvela „Istoria unei plăcinte”, Costache Negruzzi descrie cum un mic boier și-a câștigat rangul de vornic trimițând o plăcintă domnului țării. Este o satiră relevantă despre corupția și modul discreționar al încredințării funcțiilor publice şi care se termină cu versurile embelmatice pentru acel timp: „Cu iaurt, cu gugoșele/ Te făcuși vornic, mișele”.

Aserțiunile din rândurile de mai sus ne arată cumva și de ce la 1821 avea să izbucnească o veritabilă mișcare revoluționară. Însă trebuie să fim obiectivi și să spunem și faptul că unii dintre domnitori au avut contribuții modernizatoare. La 19 ianuarie 1821, s-a stins din viață Alexandru Suțu, ultimul domnitor fanariot, și odată cu el se încheia o epocă și izbucnea o revoluție.

„Domnul” Tudor din Vladimiri și revoluția sa

În istoria națională, conducătorul mișcării revoluționare de la 1821, Tudor Vladimirescu (1780-1821), se detașează drept o figură măreață și tragică în același timp. Se cunosc puține detalii ale vieţii sale. S-a născut în jurul anului 1780, în satul Vladimiri, Gorj. De mic copil este trimis la curtea unui boier craiovean, unde primește o educație care să-i permită ulterior accesul în rândul micilor dregători. Se poate face o paralelă între biografia sa și cea a emblematicului domn al primei Uniri a românilor de la 1600, Mihai Viteazul. În tinerețe, ambii se ocupă cu comerțul produselor agricole, în­va­ță limbi străine, călătoresc în spa­țiul balcanic și deprind meș­te­șugul ­armelor. Destinul lor este deopotrivă însemnat și tragic: unul este asasinat la Turda, altul la Golești. Tudor Vladimirescu nu se căsătorește și nici nu are urmași. Crescut într-un mediu în care Biserica și credința strămoșească jucau un rol important, asemenea altor oameni însem­nați ai epocii, ridică biserici la Clo­șani și Prejna. Contemporanii l-au descris ca un om hotărât, drept și intransigent. El rămâne celebru și prin butadele: pornind mișcarea revoluționară, a îmbrăcat „cămașa morții” și aceea că „patria se cheamă norodul, nu tagma jefuitorilor”.

În ianuarie 1821, marii boieri, profitând de moartea domnitorului Alexandru Suțu, îl însărcinează pe Tudor Vladimirescu să ridice poporul și să adune o armată de panduri pentru a impune turcilor condiții mai bune pentru țară. Tudor însă a refuzat rolul de marionetă a boierilor și a declanșat o revoluție, pe care o și conduce. Programul său, sintetizat în documentul „Cererile norodului românesc”, arată dorința de modernizare a națiunii și de ieșire din paradigma fanariotă. La 23 ianuarie, la Padeș, lângă Tismana, el lansează celebra proclamație prin care îi cheamă la luptă pe români. Este începutul revoluției. O lună mai târziu, însoțit de o armată de panduri, Tudor Vladimirescu a plecat spre București, unde, în 21 martie, devine domnul de facto al țării.

Eteriștii „dărâmători ai altarelor”

Pentru mișcarea revoluționară a lui Tudor Vladimirescu cea mai mare provocare a reprezentat-o relația cu altă mișcare asemănătoare, și anume „Eteria”, condusă de Alexandru Ipsilanti, care visa la eliberarea Greciei și Balcanilor de sub jugul turcesc. Planurile lui Ipsilanti aveau să se prăbușească atunci când țarul Alexandru I, protectorul său, a dezavuat mișcarea eteristă și utopicul proiect grecesc. Ipsilanti a încercat să rămână în Principate ca unic conducător, intrând în coliziune cu aspirațiile naționale ale lui Tudor Vladimirescu și ale revoluției sale.

Pentru Biserica Ortodoxă din Principate, anul 1821 a fost unul greu, deoarece eteriștii îşi căpătaseră faima de „dărâmători ai altarelor”, jefuind cu brutalitate mănăstiri și biserici, între care şi Mănăstirea Argeș. Trupele eteriste intrate în Principate s-au dedat la jafuri asupra satelor, orașelor și bisericilor, iar în momentul intervenției otomane, au ocupat mănăstiri, între care cele de la Secu și Neamț, unde au luptat cu turcii, în vreme ce călugării, viețuitorii acestor sfinte locașuri, au fugit în Basarabia. Nici mănăstirile din Oltenia nu au scăpat de jafuri și distrugeri. Într-un final, în noaptea de 27/28 mai 1821, Tudor Vladimirescu este ucis mișelește de către eteriști. Odată cu moartea sa, dar și prin intervenția armatelor turce, pandurii și eteriștii s-au risipit care-încotro, iar revoluția s-a stins.

Arc peste timp: Revoluția și Unirea

Mișcarea condusă de Tudor Vladimirescu a fost privită diferit de către istorici şi în funcție de contextul social al fiecărei epoci în care a fost analizată. În lucrarea „O istorie sinceră a poporului român”, academicianul Florin Constantiniu a caracterizat-o ca fiind o revoluție care nu s-a mai produs, o mișcare care s-a transformat în răscoală. Pe de altă parte, credem că formula istoricului Andrei Oțetea, de revoluție, este mai potrivită, pentru că urmările re­vo­luției lui Tudor Vladimirescu au fost unele care au contribuit din plin la transformările societății românești în veacul deșteptării naționale. Prefacerile ulterioare au creat condițiile ridicării unei generații care, la 1848 și la 1859, au pus bazele României Moderne. În mod evident, există un fir nevăzut, un fir al Ariadnei, între Revoluția lui Tudor Vladimirescu și Unirea de la 1859, căci această revoluție deschide drumul spre Unire. O unire care, în mod greșit și nedrept, a primit, de la unii dintre contemporanii noștri, eticheta de „Mica Unire”. Actul de la 24 ianuarie 1859 și, prin el, Unirea celor două Principate reprezintă actul fundamental de naștere a României Moderne. Și cum să numești fondarea României Moderne „mica Unire”? Din actul Unirii de la 1859 s-a născut România Independentă și tot de aici a început procesul de modernizare, inițiat de primul domn al României, Alexandru Ioan Cuza.

Au trecut 162 de ani de la Unirea din 1859 și de departe, în acest proces, figura lui Alexandru Ioan Cuza se înfățișează ca una luminoasă a istoriei noastre. Marele merit al lui a fost că a reuşit să obțină recunoaşterea internaţională a Unirii Principatelor Române și că, prin reformele sale, a pus bazele dezvoltării moderne a României. De aceea, așa cum spune poezia lui Victor Eftimiu închinată lui Cuza: „Nu-i an să nu sărbătorim Unirea/ Ce ne-a umplut poporul de podoabe. Poporul tot îţi cântă pomenirea,/ Mărite, prea cinstite pârcălabe!” Posteritatea lui Cuza este una uriașă, iar corolarul domniei sale a fost rezumat de Mihail Kogălniceanu, colaboratorul său, care a rostit cândva următoarele cuvinte: „Veș­ni­ca lui amintire nu se va șterge din inimile noastre și ale fiilor noștri și cât va avea țara aceasta o istorie, cea mai frumoasă pagină va fi aceea a lui Alexandru Ioan C.”

Bicentenarul Revoluției de la 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, și împlinirea a 162 de ani de la actul Unirii din 24 ianuarie 1859 reprezintă două momente majore ale istoriei naționale, iar lecția pentru noi este aceea că România de azi s-a fundamentat pe principii și valori, pe tradiții și credință care trebuie duse mai departe, cât timp neamul românesc va trăi pe acest pământ.

Citeşte mai multe despre:   Unirea Principatelor  -   Alexandru Ioan Cuza  -   Tudor Vladimirescu