De la Simon Magul la Faust-ul lui Goethe

Apelativul Faust derivă din supranumele primului eretic Simon Magul - Faustus, contemporan cu ucenicii Domnului. Cum e ştiut, despre el vorbeşte cartea Faptele Apostolilor (VIII, 9-13 şi 18-24), în termeni acuzatori. Originar din Samaria, proaspăt botezat în urma predicii diaconului Filip şi cunoscând minunile săvârşite de Sfântul Petru, Simon Magul, fiind convins că harul („puterea”, cum zicea el) se poate cumpăra pe bani, l-a rugat pe apostol să-i vândă acest har (de aici, sintagma simonie); fireşte, a fost refuzat. Simon - cum arată I.P. Culianu - era protagonistul negativ al mai multor descrieri cuprinse în acele Pseudo-Clementine (atribuite Sfântului Clement Romanul) şi în alte surse narative ale Antichităţii târzii. Numitul Mag (citeşte: magician) trecea şi drept primul gnostic şi, în această postură, se credea divin; în plus, se însoţise cu desfrânata Elena ce o întrupa - pentru el - şi pe Elena din Troia, şi Cugetarea dumnezeiască (ennoia). În Folksbuch (tom imprimat la Frankfurt în 1587), Faust obţine prin vrăjitorie aparenţa înşelătoare a Elenei troiene, episod ce se lămureşte, pe de-o parte, pornind de la povestea lui Simon Magul - Faustus şi, pe de altă parte, purcezând de la o altă istorioară, cea a Sfântului Ciprian Antiohianul (a nu se confunda cu Sfântul Ciprian Cartaginezul, cum s-a mai întâmplat). 

Vita Cypriani apare către finele veacului al II-lea d.Hr., într-un cadru encratit (encratismul, inter alia, susţinea renunţarea la căsătorie, la sexualitate). Întâia variantă a naraţiunii se iveşte într-o scriere consacrată Protocletului (Acta Andreae), concepută în limba greacă înainte de anul 200, după care s-a făcut şi o tâlcuire coptă (nerecuperată integral). În 379, într-o omilie (Oration 24), Sfântul Grigorie Teologul aminteşte păţania lui Ciprian, iar în sec. IX, Patriarhul Ecumenic Fotie (în Biblioteca sa, 183) sintetizează poemul în trei cânturi (cu privire la convertirea, mărturisirea şi martirajul solomonarului antiohian), poem alcătuit în hexametri de către soţia împăratului constantinopolitan Teodosie al II-lea, pe nume Athenais-Evdochia (393-460). Scrierea lui Vincent de Beauvais (cca †1264) despre amorul patologic şi Legenda aurea a lui Jacobus de Vorgine (†1298) garantară întâmplării prin care au trecut Ciprian şi Iustina o audienţă neaşteptată. De adăugat că bizantinul Simeon Metafrastul din secolul X a întocmit o a doua variantă a povestirii de care discutăm, fiind tâlcuită şi tipărită în latină în 1558 şi reeditată de L. Surius în anii 1580 şi 1618, într-o operă moralizatoare cu un serios impact la timpul său. Spaniolul Calderon de la Barca (†1681) pare-se că a reţinut relatarea lui Surius, însă cele două izvoare esenţiale ale sale rămân Legenda aurea şi o colecţie din Vitae sanctorum.

Cine a fost, de fapt, Ciprian? Un vestit vrăjitor din Antiohia care (fie el, fie amicul său, Aglaid) a râvnit pe fermecătoarea fecioară Iustina. Aceasta însă L-a preferat pe Hristos, Mirele ceresc. Cum era de aşteptat, creştina Iustina, rugându-se stăruitor, l-a respins cu tărie pe magician. Îndată, Ciprian a recurs, în schimbul sufletului lui, la un pact cu cel-rău, pentru a izbuti în întreprinderea sa. Nereuşind, diavolul îi dă în schimb o arătare ce întrucâtva semăna cu Iustina, însă care nu era decât o aparenţă satanică. Cutremurat de puterea Iustinei şi a Dumnezeului ei, păgânul Ciprian devine creştin şi o secundează in extremis în mucenicie.

În anul 1623, trupe englezeşti au dat nu puţine reprezentaţii pe această temă în Ţările de Jos; de notat că spectacolul englez începea cu monologul lui Faust, pe care Goethe l-a metamorfozat în Monologe des grübelnden Gelehrten. Calderón s-a servit de acel renumit monolog, iar în privinţa numelui lui Faust, îl utiliza în chip neprevăzut în prima variantă din El Mágico prodigioso. În expunerea privind pe Ciprian, fecioara Justa la botez primeşte numele de Justina, dar în întâia parte a piesei lui Calderón ea nu se cheamă Justa, ci Faustina.

Concluzia istorisirii din veacul al IV-lea avea o limpede ţintă apologetică, decelând forţa creştinătăţii în faţa păgânismului. Evident - subliniază tot I.P. Culianu (de al cărui comentariu m-am folosit largo) - percepem uşor semnificaţia acestui cucernic exemplum din răstimpul prigoanelor anticreştine, dar care putea să-i fie mesajul în oraşul Yepes, în 1637, când El Mágico prodigioso a fost pus în scenă întâia dată?! Acum Ciprian - ca şi Johannes (cca †1541) ori Jorg Faust (†1540) - nu închipuie Antichitatea necreştină biruită de creştinism, ci Renaşterea biruită de Reformă, conchide acelaşi valoros şi regretat istoric al religiilor. Ca şi Faust-ul goethian, El Mágico prodigioso are la început un „prolog în cer”, în care demonul se gândeşte să ispitească orizontul de cunoaştere al lui Ciprian şi tăria morală a Iustinei.

Faust-ul lui Goethe - după aprecierea autorizată a lui Tudor Vianu - este drama unui cărturar din vremea Reformei lutherane, căruia ştiinţa timpului nemaifiindu-i suficientă, încearcă zadarnic practica magiei şi încheie cu duhul răului (Mefistofel) un acord, dăruindu-i sufletul, spre a dobândi fericirea ca desfătare, ştiinţa şi puterea. Şi concluzia lui Vianu: „Faust este deci un rebel împotriva ordinii morale existente. Tema este străveche...”.

În încheierea acestor nepretenţioase pagini, voi înşira - pentru detalii şi nuanţări - câteva titluri de lucrări ce se referă la subiectul actual, mai întâi în româneşte: I.P. Culianu, Eros şi magie în Renaş­tere - 1484 (trad. rom.), Bucureşti 1994, pp. 44, 293-303; pr. prof. dr. I.G. Coman, Patrologie, I-III, Bucureşti, 1984-88 (index, sub voce Simon Magul); pr. prof. dr. Ene Branişte - prof. Ecaterina Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Caransebeş 2001, p. 454 (despre Simon şi Simonie); pr. N. Dascălu, Cei doi episcopi martiri cu numele Ciprian, în Ziarul Lumina (online); Lumea Bizanţului (coord. Cr. Popişteanu), Bucureşti, 1972, pp. 109-120: medalioane dedicate împărătesei Evdochia de către Nicolae Bănescu şi Victor Eftimiu; M.S. Maxim, Grădina deliciilor imaginare, Sibiu 2007, pp. 54-57; Cristian şi Iustina (Wikipedia); J.W. Goethe, Faust (trad. L. Blaga, prefaţă de T. Vianu), Bucureşti, 1955 (reeditare tot în Bucureşti, în 2015). Apoi, din literatura de specialitate străină: Th. Zahn, Cyprian von Antiochien und die deutsche Faustsage, Erlangen 1882; T.S. Richter, Cyprianus und seine Zauberbücher, Storm-Blätter aus Heiligenstadt, 18 (2014), pp. 56-81; Ph. M. Palmer şi R.P. More, The Sources of the Faust Tradition from Simon Magus to Lessing, Londra-New York, 2013, pp. 9 şi urm. (amănunte despre precursorii lui Faust: Simon Magul, Ciprian Antiohianul, Teofil din Adana); R. Bailey, The Confession of Cyprian of Antioch: Introduction, Text, and Translation, Montreal, 2009, îndeosebi pp. 18 et passim; A. Alock, Cyprian of Antioch: Confession and Martyrdom. Translation of the Coptic Version (online); Ingrid Shafer, Faust Reflected in the Multiple Mirrors of the Christian Spectrum: Science as Diabolic or Divine (online, din 2005); Sara Munson Deats, The Background of the Faust Legend (Cambridge Univ. Press, online, din 2 sept. 2019); G. Petrinski, Faustus Byzantinus: the Legend of Faust in Byzantine Literature and its Neo-Platonic Roots, Sofia Philosophical Review, vol. 13/1 (2020), pp. 48-76; Elaine Pagels, Evangheliile gnostice (trad. rom.), Bucureşti, fără an, pp. 91, 92, 100 şi 202.