Deschizătorul reînnoirii isihaste pe meleaguri româneşti

Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului a fost ca­no­nizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în 2003, fiind prăznuit în fiecare an la data mutării sale la Domnul, 25 aprilie. Impor­tanţa lui nu este legată doar de faptul că a fost duhovnicul stareţului Paisie de la Neamţ, ci mai ales prin prisma fap­tului că tot ceea ce ucenicul său a realizat în timp la Dragomirna şi Neamţ a fost inspirat de lucrarea pe care Cuviosul Vasile a realizat-o la Poiana Mărului, devenind astfel deschizătorul reînnoirii isihaste din secolul al XVIII-lea de pe teritoriul ţării noastre.

Datele despre stareţul Vasile sunt de­stul de sumare, dar suficiente pentru ca figura sa să poată fi reconstituită din diferite surse. De ori­gine slavă, născut pe la 1692 un­deva în „Ţara Rusească“, el este în căutarea vieţii duhovniceşti de foarte tânăr. Astfel, după ce a petrecut un timp „în Rusia, în munţii Moşenski şi în alte sihăstrii“, după cum se exprima Sfân­tul Paisie în Autobiografia sa, stareţul Vasile ajunge pe teritoriul Ţării Româneşti în munţii Buzăului. Aici se opreşte mai în­tâi într-un schit numit Valea Şchio­pului, după care se stabileş­te în Schitul Dălhăuţi. Destul de curând e hirotonit aici preot (1715) şi ajunge stareţ al schitului. Întrucât devine un părinte duhovnicesc renumit, se strâng în jurul său peste 40 de ucenici. Acesta este şi unul dintre motivele pentru care a ctitorit cu ajutorul domnitorului Nicolae Ma­vro­cordat schitul de la Poiana Mărului la 1730. Se mută în schitul de la Poiana Mărului în 1733, unde rămâne ca stareţ vreme de 35 de ani, până la adormirea sa în 25 aprilie 1767. Ajungând un stareţ renumit, el coordonează de aici numeroase schituri din zona Buzău şi Vrancea, dintre care amin­tim: Trestieni, Ciolanu, Câr­nu, Răteşti, Rogoz, Bonţăşti, Va­lea Neagră şi altele, în care se aşezaseră, deopotrivă, monahi atât slavi, cât şi români şi pe care Sfântul Vasile a ştiut să-i ţină împreună.

Venirea stareţului Vasile în Ţările Române a fost un fenomen firesc în contextul politic şi religios al vremii. Stareţul Vasile vine în părţile noastre din cauza climatului religios defavorabil din Rusia şi Ucraina. În urma reformelor lui Petru cel Mare de la începutul sec. al XVIII-lea, viaţa monahală din Rusia a cunoscut numeroase limitări, ceea ce a dus la scăderea dramatică a numărului mănăstirilor, a monahilor, dar şi a trăirii duhovniceşti. În zona Kie­vului exista o puternică presiune de tip catolic manifestată nu numai prin uniaţie (1596 Brest), dar şi printr-o puternică influenţă scolastică în învăţământul religios cu consecinţe şi riscuri pentru spiritualitatea ortodoxă autentică. Pe de altă par­te, Ţările Române ofereau la vre­mea respectivă un climat religios şi chiar politic extrem de favorabil. Semiindependenţa Ţă­ri­lor Române, care plăteau tribut Imperiului Otoman, dar îşi menţineau controlul intern, precum şi asumarea de către clasa conducătoare a tradiţiei bizantine au făcut din aceste ţări un adevărat „Bizanţ după Bizanţ“ (N. Iorga). Mai mult, exista o tradiţie locală a sihăstriilor şi sihaştrilor puternic înrădăcinată. Această tradiţie nu trebuie urmărită ca începând numai de la Sfântul Nicodim în sec. al XIV-lea, ci cu mult înainte, aşa cum au demonstrat o seamă de cercetători (N. Iorga, Mitropolitul Tit Simedrea, E. Turdeanu, arhim. Ioanichie Bălan, pr. Dumitru Stăni­loae, diac. Ioan I. Ică jr, D. Raccanello ş.a.). Astfel, Ţările Române au oferit nu numai un climat religios şi politic propice vie­ţii duhovniceşti, ci mai cu sea­mă o bogată tradiţie isihastă a cărei vechime se pierde în negura istoriei.

Reînnoirea isihastă şi specificul învăţăturii stareţului Vasile

Înnoirea duhovnicească pe care o promovează stareţul Vasile se fundamentează pe redescoperirea practicii isihaste mani­festate în studiul Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi, în participarea la dumnezeiasca Liturghie şi în practicarea rugăciunii inimii. Deşi aceste elemente sunt perene în viaţa creştină, accentul pe care îl pune Sfântul Vasile de la Poiana Mărului este unul specific.

Astfel, în ceea ce priveşte studiul Sfintei Scripturi, stareţul Vasile consideră că autoritatea textului biblic este imensă: „Fiindcă atunci când a fost chemat să-l trimită pe Lazăr, Avraam a refuzat zicând: Au pe Moise şi pe profeţi. Dacă nu-i vor asculta pe ei, nu vor crede nici dacă va învia cineva din morţi (Lc. 16, 31). Iar acestea arată că Hristos vrea ca Scripturii să i se dea mai mare crezare decât dacă s-ar scula cineva din morţi şi ar vorbi“ (Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, Introduceri în Rugăciunea inimii şi isihasm, stu­diu: D. Racanello, argument diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis, 2009, 221). Studierea ei însoţeşte viaţa duhovnicească de la început până la sfârşit, fiind nevoie de ea în orice stadiu: „De aceea Scriptura a fost o mângâiere, ca tot omul să poată să fie desăvârşit pentru Dumnezeu, şi fără ea nu e cu putinţă cuiva să fie desă­vârşit… Aşadar, ia amin­te la citirea Scripturii, şi de nu vei fi om, te vei face om, fiindcă citirea Scripturilor este o vindecare măiestrită şi mântuitoare“ (Ibidem).

Sfinţii Părinţi sunt citiţi, copiaţi şi chiar traduşi din greacă în slavonă şi română. Stareţul Va­sile a coordonat un fel de „scrip­torium“ la Poiana Mărului, unde textele patristice erau traduse şi copiate pentru a putea fi răspândite. Opera originală a stareţului Vasile cuprinde în majoritate introduceri la scrieri isihaste ale Sfinţilor Grigorie Si­naitul, Filotei Sinaitul, Isihie Sinaitul şi Nil Sorski. Aceste introduceri au cunoscut o asemenea popularitate, mai cu seamă în lumea slavă, încât Sfinţii Teofan Zăvorâtul şi Ignatie Briancianinov, ambii din sec. al XIX-lea, consideră că nu pot fi înţelese scrierile sfinţilor isihaşti fără introducerile stareţului Vasile.

Mai apoi, una dintre învăţăturile specifice stareţului Vasile este viziunea sa asupra vieţii monahale şi a practicării isihasmului. Condiţiile cele mai propice pentru practica isihastă sunt date, în opinia sa, de vieţuirea în schituri foarte mici, cu doi sau trei fraţi sub ascultarea unui părinte duhovnicesc, aceasta fiind „calea de mijloc, împărătească“.

În ceea ce priveşte rugăciunea inimii, stareţul Vasile discerne între rugăciunea inimii „lucrătoare“ şi cea „contemplativă“. Astfel, dacă cea de a doua este specifică numai celor foarte înaintaţi, sihaştrilor care au ajuns la o înălţime duhovniceas­că deosebită, cea dintâi este necesară, în opinia stareţului Va­sile, încă de la începutul vieţii duhovniceşti, fiind recomandată deja fraţilor începători. Acest lucru este extrem de important, de aceea un cercetător grec de talia lui Tachiaos este îndreptăţit să afirme că Sfântul Vasile de la Poiana Mărului a fost „primul dascăl al rugăciunii minţii din tim­purile moderne în Răsăritul ortodox, întrucât, din punct de vedere cronologic, Paisie Velicikovski şi Nicodim Aghioritul s-au remarcat în aceasta după el“.

Luând în considerare aceste elemente, putem afirma că Sfântul Vasile de la Poiana Mărului este deschizătorul reînnoirii isihaste din sec. al XVIII-lea de pe teritoriul ţării noastre.