Despărţirea de Delavrancea, la „întâi florar“, acum 90 de ani

Frumoasele zile ale acestei primăveri bogate şi luminoase, cu minivacanţa adusă de sărbătoarea Paştelui şi tradiţia Armindenului, s-au petrecut în bucuria blajină a celor vârstnici şi în tumultul veseliei celor tineri. Fiindcă sărbătorile stârnesc adesea pioase aduceri aminte, ne-au dus gândurile la un „întâi florar“ aproape uitat. Acela din primăvara anului 1918.

În dimineaţa acelei zile, străbunicii noştri, refugiaţi şi locuitori ai Iaşilor de atunci, în loc să iasă la iarbă verde sau într-o poiană înflorită, cu un paner de bucate, cozonac şi un ulcior cu vin, pentru a sărbători Armindenul, se îndreptau întristaţi, cu flori în mâini, spre biserica Banu din strada Lăpuşneanu. Acolo, pe un catafalc acoperit de lăcrămioare şi trandafiri şi înconjurat de un pâlc de coroane din cetină, se afla părintele tulburătoarelor piese istorice şi retrăiri dramatice: „Apus de soare“, „Viforul“ şi „Luceafărul“. Venise la Iaşi în uriaşul convoi de refugiaţi din Dobrogea, Oltenia, Muntenia şi din capitală, ocupate în noiembrie-decembrie 1916.

(mitiioan@yahoo.com; http://mitican.romblog.ro/)

Dramaturgul Barbu Ştefănescu Delavrancea (1858-1918), căci despre dânsul este vorba, încrezător în victorie, rămăsese în Bucureşti până în ultima clipă, plecând cu cel din urmă tren.

Ca toţi cei vreo 300.000 de musafiri intempestivi ai Iaşilor - funcţionari guvernamentali, miniştri, parlamentari, profesori, artişti, gazetari şi nenumăraţi poporăni, găsise cu greu un adăpost modest în Păcurari, pe strada Pojărniciei numărul 2, în casa Elizei Tulbure. Acolo avea să locuiască cu soţia Marya Delavrancea şi cele patru fiice: Cella, Margareta (Bebe sau Vevelca), Niculina (Pica) şi Henrietta (Riri).

„Eu nu înţeleg România fără Franţa, Franţa fără Luvru şi Luvru fără «Gioconda»“

Din lipsă de spaţiu, Ticu, tatăl, mai stătea şi la profesorul ardelean Ioan Paul, din strada Gheorghe Asachi nr. 7 (acum 9), împreună cu Octavian Goga şi, uneori, Alexandru Vlahuţă. Copleşit de înfrângerile războiului şi uriaşele pierderi de teritorii, dimineaţa cobora înnegurat pe strada Copoului spre Parlament ori spre redacţia ziarului de front „România“, scos de un pâlc de scriitori, între care îşi găsise şi el locul. Ziarul se instalase pe strada Lăpuşneanu, în clădirea de astăzi a fostului Cinema Tineretului.

Parlamentar captivant, susţinuse cu înflăcărare cauza alianţei României cu ţările Antantei (Franţa, Rusia, Anglia, Italia, Serbia) împotriva celor din gruparea Puterilor Centrale rostind cuvintele: „Eu nu înţeleg România fără Franţa, Franţa fără Luvru şi Luvru fără «Gioconda»“. De aceea, rivalii Antantei îl numărau între acei vinovaţi de dezastrul României.

Vechi susţinător al ţăranilor, deşi avea convingeri politice conservatoare, a sprijinit Legea de împroprietărire a lor, rostind în sala Teatrului Naţional ieşean, unde se întrunea Parlamentul, celebrul discurs „Pământ şi Drepturi“ (iunie 1917), ce i-a determinat pe mulţi deputaţi nehotărâţi s-o voteze după ce l-au auzit rostind tulburat crezul: „Eu nu pot să uit că sunt copilul ţăranului clăcaş împroprietărit la ’64“.

A susţinut Legea repausului duminical din 1899

Deputat, primar al capitalei în 1899 şi academician, s-a implicat mult în toate problemele ţării, având o nestinsă „evlavie pentru popor“ şi creaţiile sale. A susţinut cu ardoare Legea repausului duminical din 1899, arătând „că muncitorii nu-şi pot vedea niciodată copiii“ plecând la lucru în zori şi întorcându-se acasă noaptea, târziu. „Să le dăm dreptul de a-şi mângâia copiii, de a şi-i iubi şi de a şi-i creşte şi cunoaşte“.

În virtutea aceloraşi convingeri sociale, atunci când A. I. Cuza a ridicat problema stării culturale a ţărănimii (1895), el a ţinut convingătorul discurs patriotic: „Lumină tuturora“, pledând pentru „şcolarizarea gratuită a tuturor copiilor ţării, la toate nivelurile“ şi subliniind că incultura, ca şi mizeria, „este un dascăl periculos“.

Ministru al Lucrărilor publice în guvernul conservator - junimist din ianuarie 1912 al lui Petre P. Carp, visa, împreună cu ceilalţi, o Românie modernă, în plin progres. Pledând pentru dezvoltarea portului Constanţa, pentru irigarea Bărăganului cu apa Dunării, navigabilitatea Oltului şi legarea Bucureştilor la Dunăre şi Marea Neagră - lucrări socotite extravagante pe atunci, dar la ordinea zilei, după 1960, şi de actualitate, în zilele noastre, cu prilejul dezbaterii proiectului căilor ferate naţionale rostise cuvintele devenite apoi un crez: „Un popor nu este liber dacă, pe lângă libertatea politică, nu o are şi pe aceea economică, nu are fabrici, nu are căi ferate, nu are producţie de bunuri…“

El este cel care a destinat fonduri pentru liniile ferate Galaţi-Bârlad şi Iaşi-Hârlău, iar sub ministeriatul său, în martie 1912, s-a pus piatra fundamentală la cea mai mare clădire a capitalei de atunci: Palatul CFR.

„Apus de soare“ în Păcurari

Aflat la Iaşi, în ultima parte a vieţii, a fost chinuit de angina pectorală declanşată puternic la 9 aprilie 1918 şi accentuată de depresia psihică provocată de situaţia gravă a ţării. Lipsită de ajutorul militar promis pe frontul din vest de aliaţi, cât şi de cel al Rusiei cu armata prinsă de revoluţia bolşevică, mica Românie a rămas singură în faţa forţelor germano-austro-ungare-turce şi bulgare şi a fost nevoită să încheie armistiţiul de la Focşani din 26 noiembrie/9 decembrie 1917 şi apoi preliminariile păcii de la Buftea din 5/18 martie 1818. Condiţiile foarte grele ale acestei păci impuneau cedarea Dobrogei şi a unor părţi din munţii Carpaţi, consideraţi de dânsul „şira spinării neamului românesc“ şi adăpost al existenţei seculare.

Mai mult, la 5/18 martie 1918, guvernul de coaliţie a fost înlocuit şi a fost impus de învingători cel al conservatorilor filocentralişti condus de Al. Marghiloman, ziarul „România“ a fost desfiinţat, iar marele dramaturg, cu idealurile reîntregirii României sfărâmate, s-a izolat în modesta locuinţă din strada Pojărniciei nr. 2 de pe dealul Păcurarilor. Acolo, bolnav şi doborât de „mâhnire“, s-a stins copleşit „de durerea că zadarnică i-a fost lupta, zadarnice atâtea jertfe omeneşti, zadarnice lacrimile vărsate de văduvele şi orfanii neamului său“ (Emilia St. Milicescu, „Delavrancea“).

În ultimele săptămâni de viaţă, l-a mai vizitat fratele de cruce, Alexandru Vlahuţă, cu care, alături de I. L. Caragiale, alcătuiseră triada „Alecu, Iancu şi Barbu“. La ultima sa vizită, Vlahuţă l-a găsit „cu părul răsfirat pe pernă şi cu barba crescută, ca Ştefan cel Mare, din piesa lui, pe patul de moarte.“

La capul lui Ticu veghea cu gingăşie şi credinţă soţia Marya. Fetele erau împărţite în trei spitale, iar Pica avea în braţe o fetiţă. Seara, venea de la spitalul de răniţi unde lucra şi Cella, mângâindu-l ca şi Oana pe Ştefan din „Apus de Soare“ şi recitându-i fragmente din marea lui trilogie istorică, „operă unică şi de seamă“ a literaturii române.

Trilogia a început-o în vara anului 1908 aproape de Iaşi, la Goeşti, lângă Târgu Frumos, nu departe de Hârlăul lui Ştefan, dornic de a-i simţi răsuflarea şi auzi glasul. Acolo, nepoţii săi, fiii lui Nicu Ştefănescu, fratele său mai mare, avocat, aveau o proprietate. Acolo, pe prispa conacului, „umbrită de viţă şi rouruşcă, cu un geamandan de istorii alături pentru documentare, trăise înfrigurat viaţa marelui Ştefan, seara în amurg şi în crepusculul dimineţii, văzându-l, cu ochii minţii, păşind arar, muncit de temerele bătrâneţii şi preocuparea pentru păstrarea ţării între hotarele ei sfinţite cu sângele miilor de luptători, eroi, căzuţi la Războieni, la Podul Înalt, la Cahul… Inspirat, scriitorul revedea pe doamna Maria şi pe gingaşa Oana „simbolul conştiinţei lui Ştefan.“

La finele anului 1908, piesa „Apus de Soare“, în patru acte, închinată baciului Ştefan cel Mare, era gata. În anul următor venea „Viforul“ cu Ştefăniţă, nepotul baciului, „o creaţie dumnezeiască“ (George Ranetti), urmat apoi de „Luceafărul“, în care apărea Petru Rareş, tulburat de jalea poporului împărţit sub „trei coroane deosebite“ şi pe care îl dorea strâns laolaltă…

Îndurerată, Cella nota în jurnalul ei căderea părintelui pentru care nu putea face nimic, căzut moral datorită decepţiilor: „Cred că tata nu va mai trăi. Sufletul său fusese rănit de moarte când România primi pacea nedreaptă…“ (2 aprilie 1918).

„La 24 aprilie/7 mai 1918 semnându-se pacea de la Bucureşti, pentru dânsul însemna o tragedie. Nu mai avea aer.“ Moartea îi dădea târcoale. Suferindul o vedea „înfricoşătoare, slabă, se apleacă peste mine ca să-mi înăbuşe inima“, îi şoptise Cellei de lângă pat.

În noaptea de 29 spre 30 aprilie, viaţa sa pâlpâia ca o lumânare şi, la ora 2:30, se stingea, în faptul zorilor ce mijeau pe fereastra odăii. Privea „cu ochii măriţi“, pe Marya, Bebe şi doctorul Dona. Sosit odată cu dimineaţa, şi Vlahuţă rămânea înmărmurit în uşa odăii, suspinând împreună cu Neculai Iorga.

Despărţirea, la Biserica Banu

Prietenii au dorit depunerea sa la Mitropolie, dar guvernul, aflat sub supravegherea misiunii militare a Puterilor Centrale, nu a putut aproba ca vajnicului susţinător al Antantei să i se dea onorurile naţionale pe care le merita.

S-a acceptat doar depunerea la Biserica Banu, din faţa redacţiei gazetei „România,“ cel din urmă bastion al luptei sale, unde speranţa vie licărea în ochii mai tinerilor colegi de pană: Sadoveanu, Goga, Minulescu, Ranetti, Rosetti, cărora le aducea câte un articol.

„Ultimele lui vorbe scrise au apărut în coloanele României. «Nu vă cer altă plată, băieţi, mi-a zis el zâmbind, decât o pereche de bocanci pentru pribegia mea»“, povestea mai târziu, înlăcrimat, Mihail Sadoveanu, fostul diriguitor al publicaţiei.

Marţi, de 1 florar (mai), se săvârşea ceremonia despărţirii. Acoperit cu drapelul tării şi nenumărate coroane printre care fâlfâia steagul Franţei, din partea căreia îi aducea supremul salut ambasadorul ei, Saint Aulaire, înconjurat de familia îndurerată şi însoţit de miniştrii ţării şi ai aliaţilor şi sumedenie de ieşeni şi refugiaţi, sicriul cu trupul marelui patriot făcea ultimul drum prin Iaşi mergând spre casa veşniciei din cimitirul Eternitate. Luându-şi un adio sfâşietor, au cuvântat Octavian Goga şi Take Ionescu. Sicriul era acoperit de o mantie de lăcrămioare culese din pădurea Ghidigenilor de fiica sa Henrieta, înfirmieră la spitalului răniţilor de acolo.

Scriitorul şi omul politic Barbu Ştefănescu Delavrancea a fost pus în pământul străbunilor, pe care îl iubise pentru bunătatea şi romantismul locuitorilor săi. Se întorsese la baştina bunicului fugărit din Vrancea de lăcomia şi persecuţiile unor avari, care luaseră cu japca păşunile şi pădurile vrâncenilor, transformându-i din oameni liberi în clăcaşi. De aici şi numele Delavrancea, mai întâi „de la Vrancea“, statornicit lângă Barbu Ştefănescu din primii ani de şcoală.

O comemorare aproape uitată

Zilele acestea, împlinindu-se 90 de ani de la despărţirea aceea dureroasă din 1 mai a tulburătorului an 1918 (despre care atât de puţin se mai ştie deşi în jurul nostru bântuie undele a sute de posturi de radio şi televiziune), cineva a atârnat o coroniţă pe monumentul din dealul Eternităţii, iar o mână pioasă a pus sub chipul din bronz al scriitorului un buchet de lăcrămioare şi două lalele însângerate.

Casa cu numărul 2 din strada Pojărniciei nu mai există, pe pământul ei însorindu-se o grădiniţă cu câţiva pomi, între care s-ar putea aşeza o placă de aducere aminte.