De foarte puţine ori astăzi conceptul de şcoală şi învăţare ne duce cu gândul la latura ascetico-mistică a Bisericii noastre. Născută în tinda Bisericii, şcoala a îmbrăcat de-a lungul timpului multiple forme, canalizându-se în tot atât de multe direcţii. Din nefericire, actualitatea zilelor noastre, poate prea încercată de duhul globalizării, s-a depărtat de autenticul educaţiei bisericeşti, ieşind astfel din contextul vieţii eclesiale. Reactivarea vechilor valori, cel puţin pentru noi, cei care încă mai simţim creştineşte, devine astfel o datorie şi în acelaşi timp o provocare. Un lucru este cert, de sufletele celor botezaţi vom da socoteală înaintea Dreptului Judecător. Fără a avea aşadar pretenţia unei tratări exhaustive a subiectului, mult prea complex pentru o abordare pe scurt, vom încerca să scoatem de sub colbul vremii frumoasa amintire a ceea ce încă mai înseamnă cu adevărat „educaţie creştină“.
Aşa se face că adevărata dimensiune educaţională se naşte din cuvântul Sfintei Scripturi. Din izvorul ei se adapă tot cel care este însetat, cel ce din dragoste pentru Înţelepciunea cea dumnezeiască (Sofia) se adânceşte căutând să sădească în inima sa adevărul. În tot acest demers, Hristos este Dascălul prin excelenţă, „Pedagogul“, aşa cum Îl numeşte Sfântul Clement Alexandrinul. De la El puterea cuvântului a fost transmisă Sfinţilor Apostoli şi de la ei, prin succesiune harică neîntreruptă în toată Biserica, în zilele noastre şi până la sfârşitul veacurilor. În tot acest context, latura monastică are un farmec cu totul aparte. Capacitatea învăţătorească s-a dezvoltat treptat în raportul avvă-ucenic, ca mai apoi să se regăsească în noţiunea de şcoală. De admirat aici este latura practică a învăţării, întărită permanent prin experienţe mistice personale, construite pe rugăciune, post, într-un cuvânt pe asceză. (Diac. Ioniţă Apostolache)
