Dimensiunea sacrului în pictura lui Dimitrie Gavrilean

Născut la Voroneţ în anul 1942, Dimitrie Gavrilean a urmat Academia de Arte „Nicolae Grigorescu“ din Bucureşti, fiind discipol eminent al maestrului Corneliu Baba. Munca din atelierul de creaţie şi-a împletit-o cu vocaţia de profesor la Facultatea de Arte Vizuale şi Design a Universităţii de Arte „G. Enescu“ din Iaşi, fiind rector al acestei instituţii în anii 2000-2004. În această calitate a ctitorit Capela „Sfinţii Mari Mucenici Gheorghe şi Dimitrie“ din cadrul Universităţii de Arte, capelă care, sfinţită în anul 2003 de Părintele Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, făcea din Universitatea de Arte de la Iaşi prima instituţie de învăţământ artistic din România cu o biserică ortodoxă în interior.

În urmă cu o lună s-a îm­­plinit un an de la tre­ce­rea la cele veşnice a pic­torului Dimitrie Ga­vrilean, personalitate em­ble­­ma­ti­că a şcolii ieşene de pic­tu­­ră. Preaferi­ci­tul Părinte Patriarh Daniel mărturisea cu acest pri­lej despre artistul moldovean că a trăit arta nu doar ca pe o bu­curie pământească, ci mai ales ca pe o suferinţă tămă­dui­toa­re şi ca pe o nevoinţă care des­­chide porţile veşniciei.

Viziunea iconică

În peisajul plastic contemporan, Dimitrie Gavrilean şi-a de­fi­nit personalitatea artistică în le­gătură directă cu identitatea na­ţională. În tablourile sale, el a reprezentat la cote maxime ima­ginarul rural autohton din Bu­covina, miturile fundamen­ta­­le româneşti, cele ancestrale, pre­cum şi cele abia creştinate. Da­că în anii tinereţii s-a aplecat cu interes asupra spirituali­tă­ţii ţărăneşti cu puternice ac­cen­­te mitologice, păgâne, la vâr­sta senectuţii, artistul a ză­bo­vit asupra înţelesurilor tai­ni­ce ale spiritualităţii ortodoxe, aşa cum au fost ele reflectate în pic­tura celebrelor biserici me­di­e­vale de la Voroneţ, Humor, Su­ceviţa şi Moldoviţa, în preaj­ma cărora a copilărit.

Viziunea pe care Dimitrie Ga­­­vrilean o imprimă plasticii ro­­­mâneşti este una iconică, de fac­­­tu­ră bizantină, fiind un des­­chi­­­ză­tor de drumuri în acest sens. Din­totdeauna arta a evo­lu­at în­tre cei doi poli o­puşi: ai ma­teriei şi ai dema­te­ri­a­lizării, ai încar­nă­­rii şi ai dis­pariţiei. Or unici­ta­­tea ta­blo­­urilor lui Di­mitrie Ga­vri­lean vine din a­ce­ea că re­pre­zintă lumea sub du­blul ei as­pe­ct, material şi spi­ri­tu­al deo­da­­tă. Materia este re­pre­zen­ta­tă de ar­tist în duhul ico­­no­gra­fiei orto­do­­xe, „trans­pa­­­ren­­tă“ pen­tru ha­rul lui Dum­ne­zeu, pli­nă de ener­gie, iar ce­rul cu pă­mântul fuzio­nea­­ză ar­mo­­ni­os.

Putem vorbi în pictura lui Di­­­mitrie Gavrilean de o ade­vă­­r­a­tă dimensiune a sacrului creş­­tin, dimensiune oferită şi prin intermediul limbajului pic­­tural, unul prin excelenţă al sim­bolurilor. Pictorul s-a im­plicat activ în valorificarea creş­­ti­nă a unor simboluri mi­ti­­ce, re­pre­zentându-le într-un con­text con­ceptual creştin prin care a ur­mărit identifica­rea sacrului în profan, indica­rea materiei ca a­vând un fun­da­­ment spiritual şi posibilita­tea spiritualizării a­cesteia.

Dar Dimitrie Gavrilean nu a o­ferit doar valenţe creştine u­­nor sim­boluri mitologice, ci chiar a in­tegrat în multe din lu­­cră­rile sa­le o serie de simbo­luri sa­cre creş­tine cum ar fi: în­­ge­rul, bă­trâ­­nul înţelept, bi­se­­rica, po­rum­be­lul, cocoşul, sim­boluri pe care le-a preluat din ico­no­gra­fia creş­ti­nă de tra­di­ţie bi­zan­tină şi că­ro­ra le vom oferi în ce­le ce ur­mea­ză o ana­li­ză mai aten­tă.

Prezenţa angelică în lucrările pictorului Gavrilean

În arta sacră îngerii ocupă un loc important, ei fiind fiinţe in­­termediare între Dumnezeu şi lume. Iconografia îngerilor con­­ţine un poliformism bogat, ei fi­ind reprezentaţi în funcţie de rangurile şi numele pe care le poartă în intervalul dintre om şi Dumnezeu. Cei care sunt mai apropiaţi de spaţiul pă­mân­­tesc sunt reprezentaţi an­tro­­pomorf, iar cei care stau foar­te aproape de Scaunul Sfin­tei Treimi sunt re­prezentaţi mult mai stilizat, doar sub for­ma unor elemente de simbol, cum ar fi aripile, ochii şi cercu­ri­le.

Acelaşi mod iconografic de re­prezentare a îngerilor îl abordează şi pictorul Gavrilean în­tr-o serie de lucrări atât cu te­ma­tică religioasă, cât şi cu te­ma­­tică mitologică. Astfel, în ta­blo­urile „Cel Vechi de zile“, „Tro­nul Etimasiei“ şi „Iisus Pan­tocrator“, în reprezentarea Se­rafimilor „cu şase aripi“, a He­ruvimilor „cu ochi mulţi“ şi a Tro­nurilor (cercuri înaripate) pic­torul se inspiră din întreaga ico­nografie bizantină, explo­rând însă în mod creativ re­pre­zen­tarea compoziţională şi cro­ma­­tică. Prin orientarea mâi­ni­lor, a aripilor şi prin îmbinarea cro­matică a nuanţelor cald - re­ce, el scoate în evidenţă rolul a­ces­tor fiinţe de intermediari ai spa­ţiului dintre cer şi pământ.

În lucrarea cu subiect mito­lo­­gic „Soarele şi vârcolacii“, pic­to­­rul l-a reprezentat pe Ar­han­ghe­lul Mihail în zona centrală a compoziţiei cu mâinile în­tin­se, îndemnându-i pe oameni să lup­te împotriva indiferenţei. Deşi subiectul lucrării este mi­to­­logic, mesajul este unul profund creştin.

Bătrânul Înţelept este un sim­­bol pe care Dimitrie Ga­vri­lean l-a asociat în pictură Celui Vechi de Zile, iar în repre­zen­ta­rea lui s-a inspirat atât din fres­ca medievală românească, ca în tablourile „Cel Vechi de Zi­le“ şi „Soarele şi vârcolacii“, cât şi din viaţa cotidiană, din a­nii copilă­riei petrecuţi în preaj­ma unor bă­trâni înţelepţi din împrejuri­mi­le Voroneţului, ca în „Cim­po­ier“, „Cântarea Cân­tă­rilor“, „Floa­re albastră“, „Le­gen­da meş­te­rului Manole“, „În­ţe­l­epţii“.

Reprezentat în haine albe, cu părul lung şi barba albă, Bă­trâ­nul Înţelept sau „Cel Vechi de Zile“ se identifică în icono­gra­­fie cu persoana lui Dum­nezeu Tatăl, „Făcătorul cerului şi al pământului“, stăpânul vea­curilor. În tablourile sale, Ga­vrilean oferă Bătrânului aceeaşi dimensiune plastică, însă îmbogăţită în sensuri. Ast­fel, bătrânul poate fi „în­ţe­lep­tul satului“ („Înţelepţii“), un con­structor sau ctitor de aşe­ză­min­te sfinte („Legenda meş­te­ru­lui Manole“) sau un instru­men­­tist care „acompaniază“ dra­gostea curată („Cimpoieş“, „Cân­tarea Cântărilor“, „Floare albastră“).

În lucrarea „Soarele şi vârco­la­­­cii“ reprezentarea Bătrânului în prim-plan este una iconogra­fi­că (cu aureolă şi veşminte), iar mesajul-creştin. Prin el, pic­to­­­rul se adresează privitorului, în­demnându-l să lupte îm­po­tri­va indiferenţei, pătrunzând în­tr-un spaţiu al sacrului care du­ce la lumină. Cei indiferenţi la „chemarea cerului“ se trans­for­mă fără să-şi dea seama în vâr­colaci care vor să „mă­nân­ce“, să „distrugă“ lumina din lume.

Permanent surprinde dorinţa de spiritualizare a spaţiului şi timpului

Acesta este un simbol sacru de­seori reprezentat în icono­gra­­fia bizantină, fie ca element pe­isagistic arhitectural, fie ca e­lement principal (chivot) ca în ta­blourile votive cu ctitorii aşe­ză­mintelor sacre.

În multe din lucrările sale („Cim­poier“, „Căruţa proştilor“, „Nun­tă la Voroneţ“, „Alai de nun­tă“, „Soarele şi vârcolacii“, „A­utoportret cu lupă“, „Visul u­nei nopţi de vară“, „Ritual de pri­măvară“, „Marele spiriduş“, „Că­ruţa orbilor“, „Alai“, „Floare al­bastră“), Dimitrie Gavrilean îşi exprimă dorinţa de spiritua­li­zare a spaţiului şi timpului, in­troducând în peisajele rurale ima­ginea bisericii pe vârf de deal sau de munte. Crezul său ar­tistic a fost permanent animat de convingerea blagiană con­form căreia „veşnicia s-a năs­cut la sat“ (Lucian Blaga - „Su­fletul satului“), acolo unde „bi­serica, prin turla ei înaltă, in­tră în cer, iar cerul coboară pe pământ“, cum mărturisea ar­­tistul cu prilejul expoziţiei per­­sonale de la Gura Hu­mo­ru­lui din anul 2007.

În trei dintre tablouri („Le­gen­da meşterului Manole“, „Nun­­tă la Voroneţ“ şi „Soarele şi vârcolacii“), biserica este re­pre­­zentată în centrul de inte­res ce sporeşte mesajul creştin al lu­crării. În „Legenda meş­te­ru­lui Manole“, pictorul s-a in­spi­­rat din tipul iconografic al ta­blo­ului votiv prezent în majo­ri­tatea ctitoriilor voievodale ro­mâ­neşti, indicând ctitoria ca fiind o expresie jertfelnică nu nu­mai a comanditarului, a ctito­ru­­lui, ci şi a celui care o con­s­tru­­ieşte. Manole se jertfeşte pen­tru creaţia sa, iar jertfa îl „înal­ţă“.

„Nuntă la Voroneţ“ şi „Soa­re­le şi vârcolacii“, alături de „Le­genda Muntelui Găina“ sunt lucrări de referinţă în pic­tu­­ra lui Ga­vrilean. Ele re­pre­zin­tă o ide­o­gra­mă a întregii cre­­aţii artistice, oglindind efortul depus de „pic­to­rul misio­nar“ de-a lungul ani­lor în în­ţe­le­gerea şi transforma­rea plasti­că, printr-o viziune creş­tină, a unui important simbol mitolo­gic din cultura româ­neas­că - Co­loana Cerului, în­tr-unul în­căr­cat de sacralitate - Bi­se­rica. Iată cum.

În „Legenda Muntelui Găi­na“, lucrare de tinereţe, artistul evocă lumea satului românesc la ceas de sărbătoare, cu ţă­rani încinşi în horă, în tra­di­ţio­nalele costume populare, cu trâ­mbiţaşi şi instrumentişti co­coţaţi pe stâlpi de piatră, cu lu­na şi soarele care au coborât a­proa­pe de muntele care s-a com­primat pe verticală, deve­nind un fel de centru al lumii. Totul se petrece într-un spaţiu a­temporal, dinamic, haotic, a­proa­­pe necosmicizat, ancestral, necreştinat.

„Nuntă la Voroneţ“ este lu­cra­rea în care Dimitrie Ga­vri­lean face pasul hotărâtor în „în­creştinarea“ simbolurilor an­ces­tra­le, situându-le în curtea bi­se­­ricii, mai exact, sub streaşina Vo­roneţului, pe care-l indică drept axă a lumii. Ceea ce impresio­nea­ză în lucrare nu este numai bi­serica ce străpunge cerul cu tu­rla ei, ci ideograma simbo­lu­ri­lor mitice juxtapuse: arborele - stâlpul - cocoşul, ideogramă ce in­dică cele trei substraturi ale de­venirii spirituale româneşti, ar­borele sacru al preistoriei ca­re a devenit coloană a cerului la geto-daci şi indicator al creş­ti­nismului prin cocoşul ce a­nun­ţă sfârşitul nopţii mitice şi ve­nirea luminii creştinismului în lume.

„Soarele şi vârcolacii“, lucra­re a maturităţii artistice, re­pre­zin­tă expresia maximă de „în­creş­tinare“ a Coloanei Cerului pe care o face maestrul Ga­vri­lean în plastica românească. Aici, Co­loa­na Cerului nu mai es­te nici mun­tele sacru, nici ar­bo­­rele cosmic, nici stâlpul cerului, nici co­loa­na-cocoş, ci însăşi struc­tura ar­hitectonică a Bise­ri­­cii care, pe culmea de deal, sus­ţine pe turla ei lumina în lu­me. În această lucrare cu ac­cen­te apocaliptice autorul aver­ti­­zează că adevărata co­loană a ce­r­ului, axa salvatoare a lumii, nu poate fi alta decât Bi­se­rica, prin care Dumnezeu co­boară în mij­locul oamenilor, fe­rin­du-i de in­diferenţa care ar pu­tea spul­be­­ra lumina din lume.

Porumbelul este un alt simbol sacru pe care Dimitrie Ga­vri­lean l-a reprezentat în ta­blo­u­rile religioase „Buna Vestire“ şi „Tronul Etimasiei“ şi l-a integrat cu aceeaşi semnificaţie creş­tină de imagine plastică a Du­hului Sfânt în lucrarea „Soa­rele şi vârcolacii“. Spre de­o­­sebire de iconografie, unde a­ceas­tă pasăre sfântă este re­pre­­zentată în mod stilizat, Ga­vri­­lean a utilizat toate mijloa­ce­­le plastice ale tehnicii în ulei pen­tru a sublinia fie iuţimea de să­geată a coborârii Duhului Sfânt asupra Fecioarei Maria („Bu­na Vestire“), fie blândeţea cu care coboară lin, aproape in­se­sizabil în mijlocul oamenilor („Soarele şi vârcolacii“).

Alte simboluri în pictura lui Gavrilean

Cocoşul este un simbol uni­ver­­­sal solar pentru că prin cân­te­­cul său anunţă răsăritul soa­re­lui. În creştinism el este o em­blemă a lui Hristos. Precum Me­sia, el anunţă ziua care ur­mea­ză nopţii.

În iconografia medievală ro­mâ­­nească, acest simbol este re­pre­­zentat cel mai des în Ciclul Pa­­timilor, mai exact în scena Le­­pădării lui Petru, pe pereţii nor­­dici ai naosului (Voroneţ, Mol­­doviţa şi Suceviţa), iar sem­ni­­­ficaţia sa este aceea că prin stri­gătul său îi aminteşte Apos­to­­lului Petru cuvintele profeti­ce pe care i le-a rostit Hristos îna­in­te de Patimi: „Mai înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei le­păda de Mine“ (Matei 26, 75).

În tabloul „Nuntă la Vo­ro­neţ“ cocoşul este reprezentat de Di­mitrie Gavrilean atât în di­men­­siunea lui creştină, cocoţat pe un stâlp, dominând lucra­rea, orientat în strigătul său spre turla bisericii, cât şi în dimensiunea „păgână“, ritualică, de „dans al cocoşului“ din fina­lul petrecerii de nuntă, re­pre­zen­tat mult mai naturalist şi orientat cu ciocul în jos.

Lista simbolurilor sacre creş­tine reprezentate în pictu­ră de maestrul Gavrilean ar pu­tea continua şi cu simboluri prec­um corabia („Autoportret cu Arca Văzduhului“, „Arca Văz­duhului“) şi peştele („Pes­ca­rul Amin“), prin ele artistul do­rind să facă o reactualizare a u­nei lumi a „începuturilor“ de mult apuse.

Concluzionând, putem consi­de­ra că pictura lui Dimitrie Ga­vri­lean, prin universul simbo­lu­rilor sacre explorate, se si­tu­ea­ză la graniţa dintre sacru şi pro­fan, reprezentând efortul cul­tural şi „misionar“ al unui pic­tor a cărui fibră ţărănească creş­tină l-a determinat ca por­nind de la ample compoziţii in­spi­­rate din lumea satului ro­mâ­nesc şi a miturilor ancestra­le să ajungă la reprezentarea u­nor teme încărcate de sacrali­ta­­te şi de mesaj profund creş­tin.