Din istoria chirurgiei plastice și reparatorii

Chirurgia plastică a pornit de la necesități cât se poate de firești - repararea rănilor fizionomice căpătate în bătălii sau în urma bolilor - și mult mai târziu s-a ajuns la îmbunătățiri estetice, care nu de puține ori a dus la drame. Ne vom axa în cele ce urmează pe aspectul practic, reparator al chirurgiei, și vom urmări dezvoltarea domeniului de-a lungul a mii de ani.

Reconstrucția nazală a fost mereu în atenția oamenilor, cele mai vechi rinoplastii făcându-se în India încă din anul 800 î.Hr. Nasul era principalul „pedepsit”, mutilările asupra prizonierilor de război, criminalilor și a celor vinovați de adulter fiind practici obișnuite în Egiptul antic. Și romanii făceau operații de reconstrucție facială încă din primul mileniu al erei noastre, medicii intervenind în cazul militarilor care rămâneau fără urechi pe câmpul de luptă. 

Părintele chirurgiei plastice și reparatorii este considerat indianul Susruta, care a trăit în secolul al VI-lea î.Hr. Abilitățile chirurgului indian ne par astăzi incredibile, dacă ținem cont în ce perioadă s-au petrecut operațiile pe care le făcea, incluzând, printre altele, grefe, tratarea cataractei, intervenții la prostată. Susruta nu a fost doar medic, ci și profesor, el învățându-i pe elevii săi chirurgia, apelând la cadavre și împletind mereu teoria cu practica. El a lăsat și o lucrare, Susruta Samhita, în care împărțea chirurgia umană în opt categorii și în care sunt descrise mai mult de 120 de instrumente chirurgicale și 300 de proceduri. Medicul indian s-a mai ocupat de pediatrie, geriatrie, toxicologie, psihiatrie, obstetrică, embriologie.

Lucrarea sa Susruta Samhita a fost tradusă și în limba arabă, spre sfârșitul secolului al VIII-lea, iar în aceasta chirurgul abordează rinoplastia folosind tehnica grefării, clasifică defectele și mutilările lobilor urechii, precum și tehnici reparatorii. El a scris despre „repararea” buzelor, despre metode de perforare a lobului urechii și a descris în amănunt diversele materiale folosite pentru suturare: păr, tendon, coajă de copac, mătase, ace chirurgicale din bronz sau os. A făcut demonstrații chirurgicale privind incizia, extragerea de corpuri străine, scarificarea, cauterizarea etc. și a scris un cod etic pentru profesori și studenți.

În Europa, prima rinoplastie s-a făcut în secolul al XV-lea, iar tehnica de execuție, aceeași folosită de indieni, cu secole înainte, a fost popularizată de Gaspare Tagliacozzi (1545-1599) în tratatul „De Chirugia Curtorum per Insitionem”, publicat în anul 1597.

În timpul operației se tăia o bucată de piele de pe braţ. După ce se producea o vindecare parţială, lucru care însemna că ţesutul rămăsese viu, se făcea o a doua operaţie, în care pliul era modelat rudimentar sub forma unui nas şi se ataşa de faţă. După aproximativ două săptămâni, în care ne putem imagina durerile cumplite prin care trecea pacientul, lipsit de anestezicele atât de obișnuite în zilele noastre, noul nas era în cele din urmă tăiat de pe braţ, atașat de față, iar apoi doctorul opera încă o dată, pentru a finisa contururile şi înfățișarea generală. Toate operațiunile ajungeau și la cinci luni de zile, iar pericolele de infecții erau mari. Însă, se pare că pentru refacerea chiar și parțială a aspectului fizionomic nici o suferință nu era prea mare.

În Europa Occidentală, tăierea nasului se realiza mai rar decât în Orient, dar la distrugerea acestui organ se ajungea şi din cauza bolilor precum lupusul, sifilisul, herpesul sau cancerul. Normele sociale ale secolelor trecute făceau o conexiune strânsă între aspectul corporal și calitățile caracteriale, un om fără nas fiind stigmatizat, practic, nefiind considerat vrednic de a sta între oameni, nicidecum de a avea parte de respect și bune tratamente. Așa încât, pe fondul acestei presiuni sociale enorme, în care se punea în discuție aproape existența individului cu o problemă fizică majoră, a avea un nas urât, refăcut de chirurgi, era preferabil decât a nu avea deloc nas.

Procedurile chirurgicale s-au răspândit în Europa, iar chirurgia plasticã este menţionatã în Vest în scrierile lui Aulus Cornelius Celsus (25 î.Hr. - 50 d.Hr.). Celsus pomeneşte folosirea pliurilor de piele din tesuturile adiacente pentru a repara defecte ale epidermei. Deşi nu menţioneazã în mod deosebit nasul, cunoştea tehnica grefãrii, întrucât informații despre aceste procedee ar fi venit prin călători veniți din India în Grecia.

Și în Bizanț se cunoșteau procedeele de operare a nasului. După ce împăratului Iustinian al II-lea (677-711) i s-a tăiat nasul în timpul unei rebeliuni din anul 695, chirurgii i l-au reconstruit, iar un bust de marmură din Veneţia îl arată având o cicatrice pe frunte, de la grefa folosită.

O evoluție a acestor operații o găsim tot în India, de această dată mult mai târziu față de perioada în care medicul Susruta deschidea drumurile chirurgiei plastice. În anul 1797 a fost publicat un articol în Madras Gazette despre un individ care lucrase pentru armata indiană și fusese pedepsit din ordinul sultanului cu tăierea nasului.

Omul avusese parte de o refacere a nasului făcută în felul următor: de ciotul nasului i-a fost prinsă o placă subţire din ceară pentru a-l face să aibă o înfăţişare normală. Apoi a fost aplatizată şi aşezată pe frunte, unde s-a trasat o linie subţire în jurul ei. S-a tăiat pliul de piele de pe frunte, acesta a fost întors în jos și inserat într-o incizie pentru a forma nasul. Pliul de piele a fost desprins după 25 de zile. Unul dintre părinții chirurgiei plastice din Europa a fost germanul Johann Friedrich Dieffenbach (1792-1847). Acesta s-a născut la Königsberg, a făcut studii de teologie la univer­sitățile din Rostock și Greifswald și medicina la Universitatea Albertina din Königsberg. Între 1813 și 1815 participă ca voluntar la războiul de eliberare împotriva trupelor lui Napoleon. În anul 1822 și-a luat doctoratul în medicină la Würzburg și a început să profeseze în calitate de chirurg la Berlin. În anul 1845, Dieffenbach a descris prima reducere estetică a unui nas mare. El a folosit incizia externă. În 1898, Jacques Joseph, părintele rinoplastiei moderne şi chirurg ortoped din Berlin, a realizat prima sa operaţie cosmetică la un băiat cu urechi prea mari. Pacientul a fost foarte recunoscător, iar acest lucru l-a convins pe Joseph de valoarea chirurgiei estetice. El a realizat primele rinoplastii cu incizii externe şi ulterior a adoptat incizii în interiorul nărilor. El a popularizat rinoplastia estetică şi a descris baza tehnicilor moderne într-o carte, pe care a publicat-o în 1932.

Părintele chirurgiei plastice moderne este considerat Sir Harold Gillies (1882-1960) din Noua Zeelandă. El a dezvoltat multe dintre tehnicile folosite astăzi, tehnici pe care le-a aplicat ajutând soldații care suferiseră răni faciale pe fronturile Primului Război Mondial.