Din plânsul după Dumnezeu răsare floarea dragostei

Sfântul Ioan Sinaitul sau Scolasticul (579-649), dar mai cunoscut după eponimul faimosului său tratat ascetico-mistic „Scara dumnezeiescului urcuș”, rămâne o piatră de hotar pentru spiritualitatea răsăriteană a secolului al 7-lea și, deopotrivă, un nume căutat și iubit de creștinii ortodocși (și chiar de unii apuseni) ai tuturor timpurilor. Ce a concurat la înveșnicirea numelui acestui uluitor de profund analist al stărilor sufletești umane este Scara Paradisului, până azi cea mai citită carte în mediile monahale, după Psaltire.

Deși o scară presupune o mișcare anabatică, Climaxul Sfântului Ioan (în original Klimax tou Paradeisou) - figură de stil, tot­odată, care denotă desfă­șurarea ascendentă a acțiunilor -, simbolizează mai puțin o ascensiune, cât un raport între pământ și cer. Mișcarea pleacă chiar de la Dumnezeu. Nu e vorba de a urca de la carnal la spiritual, ci de o coborâre de la divin la creatură. Tratatul se adresează oamenilor liberi, călugări sau mireni, care încearcă să se desprindă de patimile lor, dincolo de tentațiile lumii, singura preocupare fiind viața în Dumnezeu. Dar Scara poate fi înțeleasă, desigur, și în cheie de urcuș, sufletul trecând prin 30 de trepte, având ca analogie cei 30 de ani de viață ai Mântuitorului dinainte de ­începerea activității publice.

Din cele 30 de „Trepte” ­(Cuvinte), primele șapte sunt rezervate detașării de cele pămân­tești. Astfel, după o introducere în care se descrie lepădarea călugărului de lume prin intrarea în viața monahală, dezlipirea lui sufletească de lume (despătimirea) și înstrăinarea de ea (primele trei), următoarele Cuvinte sunt închinate pocăinței. Acesteia i se subsumează po­căința în general (V), necontenita gândire la moarte (VI) și plânsul neîncetat pentru păcate, pricinuitor al unei înalte bucurii (VII).

Părinții deșertului credeau cu tărie în efectul rapid al pocăinței

Dar plânsul merge mult mai departe decât pocăința. Simptom al relațiilor autentice sau contrafăcute între trup și suflet, minte și duh, plânsul și rugăciunea sunt pentru ascetica și mistica filocalică adevărată oglindă a omului și a lui Dumnezeu, rugăciunea fiind, potrivit autorului Scării, în același timp „maica și fiica lacrimilor”. Oricât de mari ne-ar fi virtuțile pe care le practicăm, ele sunt zadarnice și false, dacă nu dobândim inimă îndurerată. Sf. Ioan afirmă dintru-nceput că „plânsul după Dumnezeu este o tristețe a sufletului, o simțire a inimii îndurerate care caută pururi nebunește pe Cel după care însetează” (cap. 1).

Întristarea creștină este lipsită de spaimă, căci, spre deosebire de cea afectivă, niciodată nu dez­nădăjduiește. Este spinul înfipt în carnea trupului nostru, boldul nevăzut, care ne zgândăre fără încetare rana deschisă, „acul de aur al sufletului scăpat de orice țintuire și alipire” (2). Părinții din vechime au numit această pătrunzătoare usturime a păcatului, mereu vie în inima omului, străpungere a inimii, legând-o strâns de pocăință, a cărei manifestare văzută este, prin lacrimile sale și dulci și amare; o rană făcută de har și tot de har alinată.

Întristarea cea după Dumnezeu, „fericita întristare a lacrimilor”, cum paradoxal o numește Ioan Scărarul, nu aduce deprimarea în inima în care se sălăș­luiește, așa cum se întâmplă cu întristarea lumească. Pentru că dacă ultima își are izvorul în „nepoto­lirea do­rințelor noastre nepătimașe”, cea dintâi este născută de „nesatisfacerea cerințelor noastre spirituale”; căci „suspinele și întristarea strigă neîncetat către Domnul (9), chiar dacă „Dumnezeu nu are nevoie de lacrimile noastre”.

Jertfa „duhului umilit”, a „inimii înfrânte și smerite” (Ps. 50), plăcută de Dumnezeu, este definită de autorul Scării virtuților astfel: „Străpungerea este un chin neîncetat al conștiinței, care prici­nuiește împrospătarea focului inimii, prin mărturisirea făcută în minte” (3), aducând totodată, cu aceasta, și ostoirea arșiței, prin mărturisirea făcută lui Dumnezeu.

„Nu te încrede în lacrimile tale până nu ai atins curăția”

Sf. Ioan ne oferă, probabil, cele mai subtile analize ale plânsului și ale tuturor variațiilor sale (păr. Stăniloae). Ca un laitmotiv, el remarcă: „Precum consumă focul tres­tia, așa curăță lacrima orice pată văzută și spirituală”. După el, sunt mai multe feluri de lacrimi: „De la fire, de la Dumnezeu și de la potrivnic; sau de laudă, din pricina slavei deșarte, din pricini de curvie, din iubire, din amintirea morții și din alte multe pricini” (34). Important este că trebuie să ne scuturăm de toate prin frica de Dumnezeu, să ne câștigăm lacrimile curate și neviclene ale gândului la moarte, căci nu este în ele înșelare sau închipuire de sine, ci ele aduc mai degrabă curățirea și înaintarea în iubirea de Dumnezeu, spălarea păcatelor și eliberarea de patimi.

Uneori, plânsul poate începe cu lacrimi bune și să sfârșească cu lacrimi rele. Dar e lucru vrednic de laudă să înceapă de la cele contrare sau naturale și să ajungă la cele duhovnicești. De aceea, avertizează Scărarul: „Nu te încrede izvoarelor tale (de lacrimi) înainte de desăvârșita curăție. Căci nu are crezare vinul stors de curând din teascuri” (37).

Lacrimile duhovniceşti

Cuvântul de ordine, strigătul de bătălie care răsună de la un capăt la celălalt al ascezei creș­tine este: Plângeți, plângeți neîncetat! Căci așa cum rugăciunea trebuie să fie neîncetată, tot astfel și plânsul, care capătă natură harismatică. Această stare firească a sufletului, de acum pe deplin îndreptat către Dumnezeu, a fost redată de Sfântul Ioan prin cuvinte atât de meșteșugite: „Cel ce călătorește în plânsul necontenit după Dumnezeu nu încetează a fi în fiecare zi în sărbătoare” (38). Prin aceasta ne îndepărtăm de pocăința stăpânită de teamă și ne apropiem de Împărăția de unde teama a fost alungată. Umbra descrește în această vale a lacrimilor și mijesc zorii Bucuriei-Lumină.

În contextul Apoftegmelor Părinților, lacrimile sunt valorizate ca al doilea botez, ca „baie care curăță de păcate”. Concepția aceasta este exprimată atât de tranșant de Ioan Climacus: „Deși cuvântul e îndrăzneț, izvorul lacrimilor după botez e mai mare decât botezul. Deoarece acela ne curățește de păcatele noastre de mai înainte. Iar acesta, de cele de după aceea. Şi primindu-l pe acela toți ca și copii, ne-am întinat după aceea; prin acesta însă l-am curățit şi pe acela. Dacă acesta (al doilea botez) nu s-ar fi dăruit de Dumnezeu din iubire de oameni, cu adevărat rari ar fi cei ce se mântuiesc” (8).

Și așa ajungem la fericirea lacrimilor, așa cum se observă din titlul însuși al Cuvântului VII: „Despre plânsul de-bucurie-făcător”. Obârșia comună a bucuriilor întru Domnul rămâne mereu tristețea lacrimilor, „sămânța fericirii veșnice” (Sf. Vasile cel Mare). Ioan Scărarul rezumă în câteva cuvinte urcușul duhovnicesc străbătut: lacrimile dau naștere la teamă, care este urmată de încredere, din care ia naștere bucuria; iar „din această bucurie nesfârșită răsare floarea dragostei cuvioase” (54).

Concluzia cu care încheie marele maestru al asceticii răsăritene Treapta aceasta este tran­șantă (73): „Nu vom fi învinuiți, o, prieteni, la ieșirea sufletului, că nu am săvârșit minuni, nici că n-am teologhisit, nici că n-am fost văzători, dar vom da negreșit socoteală lui Dumnezeu că n-am plâns!” Iar prezența acestui dar în viața sa este evidențiată de Troparul  sfântului: „Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor și cu suspinările cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare și te-au făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Ioan, Părintele nostru”.