Tânărul Dimitrie Bibescu, devenit prin înfiere Barbu Dimitrie Ştirbei, a avut parte de o aleasă educaţie. A fost numit la 26 august 1833 în postul de mare logofăt al treburilor bisericeşti. Aflat în această funcţie, a iniţiat mai multe lucrări de restaurare a mai multor mănăstiri şi biserici, monumente de artă medievală, precum Bistriţa, Tismana, Dealu, Curtea Veche şi „Sfântul Spiridon“ din Bucureşti. Datorită prezenţei familiei sale în viaţa Bisericii „Sfânta Treime“ din Craiova, aceasta s-a bucurat de cinstea de a fi paraclis voievodal, ea păstrând şi astăzi denumirea de Biserica Ştirbei. Ctitoria domnitorului de la Buftea rămâne un testament de neşters pentru posteritate.
În memoria sa, marele poet Mihai Eminescu a compus o poezie epitaf, iar Nicolae Iorga a scris, în 1910, monografia „Viaţa şi domnia lui Barbu Dimitrie Ştirbei, domn al Ţării Româneşti“.
Născut, aşa cum spune marele istoric Nicolae Iorga, în anul 1796 în cetatea banilor, tânărul Dimitrie Bibescu, devenit prin înfiere Barbu Dimitrie Ştirbei, a avut parte de o aleasă educaţie. Dimitrie a primit primele învăţături în casa părintească. Aici a asimilat temeinice cunoştinţe de istorie şi literatură, învăţând chiar franceză şi greacă. Absolvind cursurile Colegiului „Sfântul Sava“ din Capitală, tânărul Ştirbei a mers la Paris pentru a studia dreptul. Experienţa culturală dobândită aici a contribuit la formarea tânărului aristocrat în spiritul reformator, consolidându-l ca adept al noului, al emancipării economice, sociale şi politice. Anii de învăţătură la Paris s-au încheiat 1821, atunci când viitorul principe a revenit în ţară, stabilindu-se la Braşov. De aici va lua parte la efervescentele mişcări revoluţionare ce puseseră în mişcare toată Ţara Românească. Era simpatizantul noilor schimbări, dar le dorea realizate pe o cale pacifistă.
Se căsătoreşte cu distinsa Elisabeta Cantacuzino, o moldoveancă ale cărei rădăcini mergeau până la familia Brâncovenilor. Dumnezeu le va binecuvânta căsătoria cu şase vlăstare: Grigore, Gheorghe, Alexandru, Dumitru, Fenareta şi Alexandrina, majoritatea dintre ei ajungând printre elitele timpului. Ascultând sfaturile tatălui său, Barbu se va muta cu familia, în anul 1825, în Bucureşti, oferindu-şi serviciile primului principe pământean ajuns la putere după mai bine de un secol de domnie fanariotă.
A susţinut restaurarea monumentelor de artă bisericească
După ce a îndeplinit mai multe funcţii de conducere, Babu Ştirbei este numit la 26 august 1833 în postul de mare logofăt al treburilor bisericeşti, eschivalentul ministrului cultelor din zilele noastre. Aflat în această funcţie, a iniţiat lucrări de restaurare a mai multor mănăstiri şi biserici, monumente de artă medievală, precum Bistriţa, Tismana, Dealu, Curtea Veche şi „Sfântul Spiridon“ din Bucureşti. A părăsit această funcţie la 29 ianuarie 1835, în locul său fiind numit Scarlat Mihăilescu.
Încă din 1835, Ştirbei a fost membru activ al Eforiei Şcolilor, alături de vornicul Alexandru Filipescu şi de hatmanul Ştefan Bălăceanu. Viitorul domn a încurajat în permanenţă din această poziţie învăţământul predat în limba maternă, lucru de altfel concretizat prin efortul său şi al celorlalţi efori: „Rezultatul cel mai mare al organizaţiei şcoalelor de acum este că toate învăţăturile se urmează în limba românească. Rezultatul nepreţuit, care sigur poate insufla un caracter naţional şi tânărului înstrăinat pentru împlinirea învăţăturii sale, va păstra în sine, în tot locul, neşters acest sentiment de naţionalitate“, spunea tânărul aristocrat.
Pe plan administrativ, Barbu Ştirbei a susţinut lucrările de înfrumuseţare a Capitalei, fiind, de asemenea, şi membru al unei comisii bugetare. În 1832 a participat activ la trasarea arterei cunoscute mai târziu sub numele de „Şoseaua Kiseleff“, între Bariera Podului Mogoşoaiei şi Dumbrava Bănesii.
Biserica „Sfânta Treime“ din Craiova, ctitorie a familiei Ştirbei
Stolniceasa Dumitrana, mama vornicului Barbu Ştirbei, părintele adoptiv al viitorului domn, a ridicat la marginea cetăţii Băniei o frumoasă biserică purtând hramul Sfintei Treimi. Construirea acestui sfânt lăcaş a avut loc între 1765-1768, urmând ca biserica să deservească nevoile spirituale ale familiei boiereşti. În anul 1840, Barbu Dimitrie Ştirbei reface din temelie biserica, aşezând o pisanie nouă, care se mai păstrează şi astăzi.
De ctitoria familiei sale, viitorul domn a purtat o grijă deosebită, înzestrând-o cu tot necesarul pentru a se putea întreţine, rânduind aici preoţi care să ţină sfintele slujbe, iar, de câte ori se afla în Craiova, domnitorul participa alături de familie la Sfânta Liturghie.
Datorită prezenţei familiei Ştirbei în viaţa Bisericii „Sfânta Treime“ din Craiova, aceasta s-a bucurat de cinstea de a fi paraclis voievodal, ea păstrând şi astăzi denumirea de Biserica Ştirbei. În curtea acestei ctitorii voievodale, arhitectul francez Jean Leconte de Nouy a construit o frumoasă statuie în cinstea domnitorului ctitor, scoţând în evidenţă apropierea acestuia de cei în suferinţă în mijlocul cărora se regăsea, dar şi credinţa lui puternică în Dumnezeu, pe care se sprijinea întotdeauna. Biserica Ştirbei este, astfel, singura biserică din Craiova ce are ctitorul lângă ea în permanenţă.
Reformele domnitorului Barbu Ştirbei
În anul 1849, Rusia încheiase cu Poarta tratatul de la Balta Liman şi, din cauza „conflictelor regretabile“, aşa cum le numise Nicolae Iorga, au hotărât să dea Principatelor Române o nouă orânduire politică. Astfel, domnii erau numai „înalţi funcţionari“, aleşi pe o perioadă de şapte ani, iar Adunările, ca organe incomode şi nesupuse, au fost înlocuite cu Divanele ad-hoc. În aceste condiţii, vine pe tronul Ţării Româneşti aristocratul Barbu Dimitrie Ştirbei. În acelaşi timp, în scaunul Moldovei a fost ales Grigorie Ghica, ginerele lui Ioan Sandu Sturza. „Amândoi erau încă tineri, foarte culţi, cu intenţii nobile, patrioţi desăvârşiţi, muncitori şi cinstiţi“, aşa cum îi descria marele istoric.
Înscăunarea noului principe al Ţării Româneşti a avut loc fără fală, Ştirbei deplasându-se la mitropolie aproape lipsit de alai. Printre măsurile reformatoare adoptate de noul domn s-a numărat şi dezrobirea deplină a ţiganilor, o lecţie de emancipare pe care principele a dat-o contemporanilor săi şi posterităţii. De asemenea, printre reformele sale s-a numărat şi o nouă lege agrară (1850-1851), care aducea ţăranilor, dacă nu proprietatea de pământ nădăjduită în 1848, cel puţin desfiinţarea unor corvezi sau abuzuri, care până atunci apăsau greu pe umerii lor.
Caracterul distins şi puternic al domnitorului muntean este descris de marele Iorga prin cuvinte sugestive: „Domnul muntean n-avea nimic nesănătos romantic întrânsul, nu arăta niciodată nehotărâre şi nu avea nici o slăbiciune personală“.
Palatul de la Buftea, testamentul familiei Ştirbei pentru posteritate
În conjunctura conflictelor sociale din prima jumătate a secolului al XIX-lea, între stăpânul moşiei pe care se găsea aşezată Mănăstirea Radu Vodă şi locuitorii Buftei, la 13 martie 1845 are loc un schimb de moşii între mănăstire şi marele vornic Barbu Constantin Ştirbei, astfel încât teritoriul de la Buftea-Flămânzeni intră sub stăpânirea acestuia. În 1850, domnitorul Ţării Româneşti, Barbu Dimitrie Ştirbei, începe construirea palatului de la Buftea, proiect ce va fi finisat mai târziu de urmaşii săi. Ansamblul princiar a fost completat cu o frumoasă capelă construită în stil neogotic, cu altar şi gropniţă, fiind împodobită cu marmură albă de Carrara sculptată şi cu vitralii poleite cu aur. Pictura îi aparţine marelui pictor Gheorghe Tattarescu, rudă cu familia Ştirbei. În prezent se mai păstrează doar câteva fragmente din icoana Maicii Domnului cu Pruncul. Capela de la Buftea a fost construită cu destinaţia de a fi necropola familiei Ştirbei. Aici se găsesc mormintele domnitorului Barbu Ştirbei, al prinţului Alexandru Ştirbei şi ale rudelor acestora. Ctitoria domnitorului de la Buftea rămâne un testament de neşters pentru posteritate.
La scurt timp după ce colonelul Alexandru Ioan Cuza a urcat pe scaunul de domn al Ţării Româneşti, Barbu Ştirbei a părăsit ţara stabilindu-se la Nisa, în Franţa. Trece la cele veşnice pe data de 14 aprilie 1869, fiind adus şi înmormântat în necropola familiei sale de la Buftea. În memoria sa, marele poet Mihai Eminescu a compus o poezie epitaf, iar Nicolae Iorga a scris, în 1910, monografia „Viaţa şi domnia lui Barbu Dimitrie Ştirbei, domn al Ţării Româneşti“.
▲
Neamul Bibeştilor, străvechi boieri pământeni
Neamul Bibeştilor, din care provenea domnitorul Dimitrie Ştirbei, descinde din viţa moşnenilor olteni, oameni care trăiau după legile pământului, împărţindu-se între administrarea ocinilor lor şi slujirile obşteşti. Între aceşti boieraşi se distinge căpitanul Mihai Bibescu, fiul lui Tudor, stabilit pe la anii 1700 în comuna gorjeană Jupâneşti. Mihai Bibescu a avut trei fii şi o fiică: Ion, Dumitru, Constantin şi Ancuţa. Dintre aceştia patru, Dumitru va ajunge, printr-o ascensiune fulminantă, în vârful ierarhiei vremii sale, devenind în anul 1821 mare logofăt al Ţării de Jos, al patrulea om ca importanţă după domn şi membru al sfatului domnesc. Din căsătoria sa cu nobila Ecaterina Văcărescu, descendentă a familiei Brâncoveanu, Dumitru Bibescu a avut trei fii: Gheorghe, Ioan şi Dimitrie. Acesta din urmă a fost înfiat de bogatul său unchi Barbu Ştirbei, de la care şi-a luat şi numele.
