„Domnule Eminescu, numirile pe care le fac trebuie să fie ireproşabil de corecte“

În plimbările noastre literar-istorice, l-am însoţit pe I. L. Caragiale, am căutat paşii regelui poeziei - Vasile Alecsandri, l-am urmărit pe Mihai Eminescu mergând, visător, pe strada Plopilor fără soţ sau pe „o stradă prea îngustă“ (Sfântul Ilie), unde se afla icoana sufletului său - Veronica Micle, am ascultat ecouri junimiste în vechile zidiri din uliţa Golia, dar nu l-am întâlnit pe eruditul profesor Titu Maiorescu, omul care a jalonat începuturile literaturii moderne româneşti şi a contribuit la formarea marilor sale talente.

Fiindcă i s-au închinat multe pagini, iar pe internet se găsesc peste 300.000 de referinţe cu numele său, s-ar părea că n-ar mai fi nimic nou de spus despre Titu Maiorescu. La prima vedere, dar nu în realitate, căci, despre anii tinereţii şi locurile în care a trăit, adesea, zile nefericite, mai sunt multe de aflat.

Aşadar, să oprim din mers neostenitul crug al vremii şi să-l întoarcem în uitatul an 1862. De ce tocmai atunci? Fiindcă la jumătatea lunii decembrie din acel an, sosea, din Bucureşti în târgul Ieşilor, tânărul jurist şi filosof Titu Liviu Maiorescu, purtând în buzunar două licenţe, un doctorat şi decretul de numire ca director al Gimnaziului Central (Academia din uliţa Arcu) şi profesor la Universitatea ieşeană, înfiinţată în locul fostei Academii a lui Mihail Sturdza în octombrie 1860. Plecase din Bucureşti la 9 decembrie (stil nou), într-o trăsură cu arcuri, închisă, trasă de opt cai, însoţit de consoarta sa, tânăra berlineză Clara, fiica juristului Kremnitz, cu care se căsătorise în capitala Prusiei.

Nu-i greu de închipuit ce şoc o fi fost în sufletul entuziastului profesor, privind din mersul trăsurii casele scunde, acoperite cu stuf ori şindrilă ale birjarilor scapeţi din valea Păcurarilor, pe unde drumul Bacăului şi al Sucevei intra în capitala Moldovei. Priveliştea a fost descrisă cu sarcasm de Mihail Kogălniceanu în vestita sa cronică. Printre micile zidiri din ceamur şi chirpici, răsărea, ici-colo, clădirea câte unui han cu ograda largă cât un suhat, vreo dugheană oblonită ca o cetate şi abia spre capătul de sus al uliţei, prăpăstioasă, apăreau câteva conace boiereşti şi căsoaia „Creminalului“ - închisoarea oraşului - în jurul căreia patrulau străjeri fioroşi cu şpanga la puşcă.

Măsurând din priviri sinistra zidire, musafirul se gândea, probabil, la părerea ce şi-o făcea Clara despre viitoarea lor reşedinţă, atât de diferită faţă de marele ei Berlin, cu străzi luminoase, pavaje de granit şi înalte palate monumentale.

Emoţionaţi, au coborât la fosta Academie, în faţa aripii stângi (unde-i acum clădirea Colegiului Naţional) unde se afla Internatul şi locuinţa directorului şcolii cu cele trei odăi la etaj din capătul clădirii (spre grădina hotelului „Traian“ de astăzi).

Iaşul după Unire, un oraş pustiit

Era 1862, după ce Iaşii trăiseră marele eveniment al Unirii din ianuarie 1859, dorită cu entuziasm de locuitorii săi, dar ce a avut neaşteptate consecinţe. După mutarea dregătoriilor capitalei Moldovei la Bucureşti, începând cu ianuarie 1862, sumedenie de amploiaţi rămăseseră fără atribuţii şi mijloace de trai, sărăcia cuprinzând frumoasa capitală a Moldovei. Casele boiereşti se pustiiau, dughenile şi atelierele trăgeau obloanele, mulţi dintre locatarii lor căutând salvarea pornind spre noua reşedinţă domnească, Titu Maiorescu şi doamna sa fiind dintre puţinii musafiri care soseau cu gândul să stea aici.

Tânărul profesor se născuse la Craiova în 15 februarie 1840, începuse şcoala primară la Braşov unde tatăl său, Ion Maiorescu, profesor şi funcţionar public, poposise o vreme, a continuat la Craiova vreo doi ani şi iar la Braşov (1848-1850), unde a frecventat şi clasa I la gimnaziul din Schei, înfiinţat prin 1850 de unchiul său, Ioan Popazu (episcopul Caransebeşului şi fratele mamei, Maria Popazu-Maiorescu). Părintele Ioan Maiorescu, profesor la mai multe şcoli (Cernăuţi, Craiova, Iaşi, Bucureşti) mutându-se în 1851 cu serviciul la Viena, în Ministerul Justiţiei, feciorul a continuat studiile la gimnaziul şi Academia Theresiană (Theresianum) - şcoala înaltelor familii austriece, pe care le-a terminat, în 1858, ca şef de promoţie. Muncind sârguincios şi ţinând-o într-un iureş, a frecventat cursurile universităţii berlineze şi a obţinut doctoratul în Filozofie cu „magna cum laude“ la Universitatea din Gissen (recunoscându-i-se drept studii universitare şi ultimii doi ani ai academiei Theresiene). Continuând în acelaşi ritm şi la Paris, lua licenţa în Litere, la Sorbona, şi alta în Drept.

Astfel înarmat şi animat de dorinţa participării la ridicarea patriei pe făgaşul vieţii europene, tânărul Maiorescu s-a întors acasă, deşi cele două licenţe şi doctoratul îi ofereau slujbe în oraşele de studii.

Cu dânsul venea şi soţia pe care o cunoscuse în casa Kremnitz, unde fusese preparator pentru limba franceză al celor patru copii ai familiei (Klara, Helene, Herman şi Wilhelm - viitorul soţ al muzei eminesciene Mite Kremnitz).

Sosit la Bucureşti, fusese numit supleant la Tribunalul de Ilfov şi apoi procuror (octombrie 1862), dar, atras de cariera de profesor şi solicitând un post în învăţământ, a primit numirea la direcţia Gimnaziului din Iaşi, pe lângă care a obţinut şi postul vacant de profesor la Facultatea de Filosofie (16 noiembrie 1862).

Publicul ţintă al primelor conferinţe: „damele“

Avea doar 22 de ani, clocotea de energie şi dorea să aducă un suflu nou învăţământului românesc. Ambiţios, doct, spirit ordonat având un caracter puternic şi cinste exemplară, a început să se afirme în toată plenitudinea.

În locuinţa Internatului, chibzuia planurile pentru modernizarea gimnaziului rămas în localul Academiei după deschiderea Universităţii, la 26 octombrie 1860.

Aici a ticluit primul anuar şcolar din Principate: „Anuariul Gimnaziului şi Internatului din Iaşi, pe anul şcolar 1862-1863“, şi a pus la cale conferinţele publice de filozofie populară despre educaţie, prezentate din februarie 1863 în salonul Băncii de pe uliţa Golia (unde se află acum Poşta) şi transformate peste un an în „Prelecţiunile populare“ (februarie 1864).

Vestea conferinţelor o dădea „Lumina din Moldova“ a lui Bogdan Petriceicu Haşdeu. Într-un scurt articol, autorul scria „Prelecţiuni filosofice populare relative la familie şi educaţiune. Sub acest titlu, se începe duminică, în 10 februarie 1863, la 12 ore, şi se vor continua în duminicile viitoare de la 12-1 amiază, în sala de Ia Bancă, un curs public unde se vor dezvolta în mod popular un şir de idei asupra educaţiunii în familie, luminate prin principii filosofice şi mai ales estetice.“

Cu acest prilej, Maiorescu prezenta titlul celor 10 conferinţe şi trasa drumul pe care trebuia să meargă, în viitor, oraşul Iaşi: „Dacă Eşii nu mai sunt acum centrul administraţiunei, trebuie să devie centru unei alte activităţi, centrul mişcării literare şi ştiinţifice“. Se făcea astfel prima chemare pentru transformarea Iaşilor în capitală culturală a ţării.

Pentru succesul acţiunii, autorul se adresa părţii feminine a societăţii: „O mică parte a unei asemene mişcări sunt şi cursurile publice. Însă, pentru ca ele să aibă un efect în societate, trebuie susţinute prin dame, adevăratul element social în timpul modern. Către Dame mă adresez în specie şi mai ales către mamele de familie, rugându-le să asiste la această încercare. Eu, din parte-mi, mă voi sili ca ora pe săptămână, în care mă vor încuraja cu prezenţa lor, să nu fie o oră pierdută. Tit. Livie Maiorescu.“

Rectorul de 23 de ani

Datorită bogatei sale pregătiri, pe lângă cursul universitar de istorie pe care îl ţinea cu pasiune, în februarie 1863 a primit şi funcţia de decan al Facultăţii de Filozofie, la 18 septembrie 1863 fiind ales şi rector pentru patru ani, până în 1867. De asemenea, a fost numit Preşedintele Comitetul de Inspecţiune al Şcolilor din Moldova.

Entuziast şi doritor să dea ţării o şcoală temeinică pentru instruirea dascălilor claselor primare, din octombrie 1863 acceptă numirea la conducerea Institutului Preparandal din mănăstirea „Sf. Trei Ierarhi“ (pentru pregătirea învăţătorilor şi institutorilor), pe care avea să-l transforme în vestita Şcoală Normală „Vasile Lupu“. Sprijinit de ministrul Instrucţiunii, Al. Odobescu, pleca pentru două luni la documentare în Germania.

Întorcându-se, la 8 ianuarie, a deschis şcoala în care preda Pedagogia, Gramatica română, Psihologia şi Compunerea (iniţiind, pentru prima oară, practica pedagogică a elevilor). Primind şi locuinţă în şcoală, la jumătatea lui ianuarie 1864 s-a mutat în clădirea lipită de turnul intrării de la stradă. Aici s-a născut fiica sa, Livia, şi l-a avut ca elev pe Ion Creangă, numit apoi institutor la recomandarea sa.

Tot la „Sf. Trei Ierarhi“, în cabinetul de lucru al directorului Maiorescu dotat cu o masă lungă, „plină de cărţi şi manuscripte“, din „casa astăzi dărmată de la intrarea bisericii «Sf. Trei Ierarhi»“ (potrivit lui lacob Negruzzi), în seara de 10 februarie 1864, P. P. Carp prezenta traducerea „magnifică“ a piesei „Macbeth“. Cu acest prilej, participanţii, T. Maiorescu, P. P. Carp, Th. Rosetti şi Iacob Negruzzi, împreună cu Vasile Pogor şi alţi tineri, hotărau înfiinţarea Societăţii literare „Junimea“, care avea să devină însemnată instituţie culturală a ţării. Întâlnirea din ziua de 10/22 februarie 1864 (pomenită în scrisoarea directorului adresată profesoarei de franceză Claudine Rickert), a fost socotită apoi prima şedinţă a „Junimii“.

Dorind formarea unei literaturi culte româneşti, profesorul a început şi activitatea de critic literar, promovând valorile reale şi publicând lucrări precum „Despre scrierea limbei române“, „Despre poezia română“, „Direcţia nouă“ (în care era consacrat poetul Mihai Eminescu, tânăr colaborator la „Convorbiri literare“).

Nevoit să-şi apere onoarea la tribunal

Profesorul Maiorescu avea convingeri conservatoare, pledând pentru o concepţie modernă a vieţii culturale româneşti, dar susţinând evoluţia naturală, declarându-se împotriva „formelor fără fond“ şi a imitării unor moravuri şi principii occidentale nepotrivite culturii, credinţei şi mentalităţilor româneşti

Pe lângă „Prelecţiunile“ adresate publicului larg, în primăvara anului 1864, tânărul director al Şcolii Normale iniţia şi un curs extraordinar de „Metodica Gramaticii Române“ („Metodică raţională, aplicată la gramatica română“) pentru elevele claselor superioare, viitoare „institutrice“ de la Şcoala Centrală de Fete (aflată în localul ocupat astăzi de Pavilionul Şapte al Spitalului de boli infecţioase).

Conferinţele încuviinţate de Comitetul de Inspecţiune începeau la 2 martie şi urmau lunea, miercurea şi vinerea seara, pentru a putea fi audiate şi de pedagogele şi institutoarele din oraş, interesate de predarea gramaticii şi limbii române în şcolile elementare.

La conferinţele desfăşurate sub privirile directoarei, participa, de obicei, şi soţia, Clara, doritoare să înveţe româneşte. Fiindcă după cursuri profesorul rămânea câte o oră în odaia oficială a subdirectoarei, unii politicieni universitari, în frunte cu profesorul N. Ionescu, susţinătorii ai „Fracţiunii libere şi Independente“, doritori să îngenuncheze pe tânărul lor coleg care avea convingeri conservatoare, rector şi director al Institutului Normal, au făcut din aceste şederi pricină de defăimare. Bazându-se pe şoaptele răutăcioase ale unor eleve la adresa subdirectoarei Emilia Rickert, „o biată fată gheboasă şi urâtă“, aceştia porneau o campanie de presă la gazeta „Tribuna Română“, în care apăreau articole fulminante despre legături imorale ale profesorului cu respectiva. Ca efect, profesorul a fost destituit din toate funcţiile, între octombrie 1864 şi februarie 1865, urmând un proces la Tribunal (cerut de Maiorescu). În apărarea sa au sărit P. P. Carp, V. Pogor, Octav Teodori, N. Mândrea, P. Ghica, I. Negruzzi, înscrişi la bară din datorie de onoare şi spulberând insinuările.

Procesul s-a încheiat cu achitarea acuzatului, declarat nevinovat, şi a fost închis definitiv la Curtea de Apel, în 26 aprilie, pentru netemeinicie. Drept răzbunare, rivalii au trimis la gazeta vieneză „Die Presse“ o corespondenţă din Iaşi, despre „un rector magnificus în faţa tribunalului“, ca să ştie părintele Clarei ce poamă de ginere are la Iaşi.

Tragedia pierderii fiului de 3 ani

După judecată, profesorul Maiorescu s-a întors învingător la Institutul Normal, la catedră, la rectorat şi Comitetul de Instrucţiune, fîind reintegrat în toate funcţiile, cu leafa cuvenită lunilor de suspendare, dar viaţa şi familia îi fuseseră grav afectate. În timpul procesului, trăise şi durerea pierderii părintelui, în august 1864, şi a mamei, în septembrie, pentru înhumarea cărora a efectuat lungi drumuri la Bucureşti. Necazurile i-au afectat auzul urechii stângi şi starea psihică.

Avea doar 24 de ani şi-l îndurerase ingratitudinea profesorilor mai vârstnici, uniţi împotriva unui coleg mai tânăr.

La 16 ianuarie 1868, fiind schimbat din funcţia de director al Şcolii Normale „Vasile Lupu“, prin aprilie 1868, s-a mutat cu chirie în casa negustorului Mandel, într-o veche clădire boierească, pe locul căreia acum se află Şcoala copiilor cu deficienţe de auz şi vorbire (strada Brătianu, vizavi de Teatrul Naţional). Cumpărând, prin ianuarie 1869, casa Baldovici-Gluck din uliţa Tăutu (azi, strada Sulfinei, unde s-a construit, după al Doilea război Mondial blocul de la numărul 16), profesorul s-a mai mutat odată. Aici, s-a născut băiatul Liviu (Kiki), sâmbătă, 9 august 1869, moaşă fiind „madame Rickert“, mama vestitelor fete Claudine şi Emilia, ultima - eroina scandalului de la Şcoala Centrală. Bătrâna zidire nu i-a adus noroc căci, la 26 noiembrie 1872, trăia tragedia pierderii copilului, ucis de angină. L-a îngropat, copleşit de durere şi disperare, în cimitirul Bisericii „Buna Vestire“, înconjurat de studenţi, profesori şi nenumăraţi ieşeni înlăcrimaţi.

Casa mult dorită din uliţa Tăutu devenise casa deznădejdilor, faţă de care nu mai simţea nici o dragoste, râvnind iar mutarea.

„Trebuie să te rog iarăşi să-ţi dai doctoratul“

Prilejul nu întârzia căci, prin ianuarie 1874, s-a eliberat postul de ministru al Cultelor şi Instrucţiunii şi a fost propus să-l ocupe fostul rector de la Iaşi. Îl recomandau experienţa, cinstea, larga sa pregătire universitară şi dorinţa de a îmbunătăţi învăţământul românesc.

A părăsit Iaşii, şi-a înstrăinat locuinţa şi s-a mutat în capitală. La Universitate, spiritele abia potolite se încingeau iarăşi. Foştii rivali, înspăimântaţi, îşi numărau zilele aşteptând, înfriguraţi, destituirile obişnuite după schimbările de guvern. N-a fost aşa, fiindcă ministrul Maiorescu dorea să rămână „domn“ şi n-a pricinuit nici un rău.

Duminică, în 7/19 aprilie 1874, a prestat jurământul, în următoarele zile l-a repus la catedră pe fostul său rival, N. Ionescu, care îi cauzase mari suferinţe şi fusese îndepărtat de ministrul precedent.

Adresa apoi o scrisoare părintească poetului Mihail Eminescu la Berlin, „Orangenstrasse, 6“, unde studia:

„Domnule Eminescu,

În înţelegere cu amicii D-tale de aici, trebuie să te rog iarăşi să-ţi dai doctoratul. Numirile pe care le fac trebuie să fie ireproşabil de corecte. În ziua în care mă înştiinţezi că ai titlul de doctor, eşti numit profesor de filozofie suplinitor la Universitatea din Iaşi, pentru un an, după trecerea căruia trebuie să te înscrii la concurs. Şi acum de câţi bani ai nevoie? Ca avans, de reţinut, în rate, din viitoarea dumitale leafă de profesor. Sub această formă chestiunea nu poate avea nimic penibil pentru dumneata. Dar, te rog, nu «ticăit», ci indicare exactă a sumei şi a datei doctoratului... Al dumitale devotat M.“

A murit în Bucureştiul căzut sub ocupaţie germană

Peste doi ani, în ianuarie 1876, a demisionat, nemulţumit de neacceptarea legii învăţământului pe care o propusese, a devenit apoi agent diplomatic la Berlin, iar mai târziu a primit funcţiile de ministru al Cultelor, ministru de Externe, ministru al Justiţiei, prim-ministru, a contribuit la înfiinţarea Academiei, a preluat conducerea ziarului „Timpul“, a pledat la tribunale ca avocat şi în Parlament ca deputat, a predat la Universitate devenind rector, a scris şi a promovat lucrări filosofice şi de critică literară şi a susţinut cu ardoare Societatea „Junimea“.

Locuinţa sa din Bucureşti, de pe strada Mercur (azi, demolată), era locul întâlnirii junimiştilor, iar în salonul primitor îşi prezentau creaţiile Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, I. L. Caragiale, I. Slavici, Duiliu Zamfirescu şi alţi iubitori ai muzelor, ce-şi încredinţau creaţiile revistei „Convorbiri Literare“, mutată şi ea la Bucureşti.

Om de mare delicateţe sufletească, l-a ajutat pe Mihai Eminescu până în ultimele sale clipe, trimiţându-l pentru tratament la Ober Dobling şi îngrijindu-se de refacerea sa la Iaşi, unde trimitea bani pentru întreţinere (1884-1886).

Copleşit de cruzimile primului război mondial şi de jefuirea teritoriilor ocupate de Puterile Centrale, la data de 18 iunie 1917 trecea în cealaltă lume. Adept al politicii de neutralitate, rămăsese în Bucureştii căzuţi sub ocupaţie. A fost înhumat la Bellu, departe de iubitul său fiu din cimitirul bisericii „Buna Vestire“ de la Iaşi.

* Inginerul Ion Mitican este autor a numeroase cărţi despre Iaşii vechi, un pasionat al istoriei acestor meleaguri