Două principii juridice cu argumentare biblică: „bona fides” şi „fiducia”

Între ştiinţele juridice şi teologie există o serie de pârghii uneori conceptuale, alteori principiale, în cele din urmă existenţiale care se constituie în elemente de dialog şi convergenţă interdisciplinară. Necesitatea lor străbate mai ales în contextul dezbaterilor apologetice, aducând plus-valoare lucrării mărturisitoare a Bisericii.

Principiul juridic de „bona fides” se numără printre cele mai vechi elaborări conceptuale ale dreptului roman, în contextul mai larg al lui „ius gentium”, „ca drept al tuturor oamenilor, caracterizat printr-o profundă vocaţie universalistă, până la finele evoluţiei sale” (Cicero, De off. III, 17, 69; Gaius I, 1). Mai lămurit, bona fides sau buna-credinţă a fost definit de dreptul roman ca „principiu normativ în anumite contracte dintre cetăţenii romani şi peregrini” (Riccardo Cardilli, „Bona Fides” tra storia e sistema, G. Giappichelli Editore, Torino, 2004, p. 3). În acest sens, interacţiunea civilă dintre subiecţii de drept era socotită în conformitate cu „intenţia pe care aceştia au avut-o când au încheiat acele acte, denumită şi voinţa internă sau voinţa reală a părţilor” (Emil Molcuţ, Drept privat roman. Terminologie juridică romană, Ed. UJ, Bucureşti, 2011, p. 389). În spiritul solid pe care l-a imprimat jurisprudenţei romane, acest principiu a contribuit esenţial la constituirea celei mai cunoscute definiţii a dreptului, oferită posterităţii de marele Cicero: „ius est ars boni et aequi” („dreptul este arta binelui şi a echităţii”). Mai târziu, bona fides a avut, de asemenea, un rol semnificativ în „evoluţia pozitivă a procesului de ­codificare din America Latină” (Riccardo Cardilli, p. 3).

Bona fides - principiu al dreptului roman

Animaţi de importanţa binelui social în interacţiunile contractuale civile, romanii au afirmat dintru început valoarea interpersonală a principiului de bona fides, promovându-l ca reciprocitate imperativă a raportării corecte la celălalt. În sensul unui adagio lămuritor pentru direcţia juridică avem în acest sens sintagma lui Cicero: „Ut inter bonos bene agiter oportet et sine fraudatione” - „că printre cei buni trebuie să ne purtăm bine şi fără de înşelăciune”. Cu alte cuvinte, faţă de cei care sunt de bună intenţie (oamenii buni) este necesar să fim cu „bună-credinţă” şi „fără înşelăciune”. Interpretarea juridică actuală afirmă că expresia lui Cicero ar fi mai degrabă o evidentă prevenire a „dolului”, cuprinzând în antiteză principiile opuse acestuia, printre care în mod evident şi „bona fides”. Mai mult, „faimoasa definiţie a lui Scevola arată că adaosul «ut inter bonus ...» (ex. fide bona) impune judecătorului (oficium iudicis) să devieze consecinţele acelui adaos”. Se impune totodată ca „judecătorul să împlinească o lucrare de interpretare (neavând nici cadrul normativ şi nici contextul de a apela la etică) a cuvintelor din această formulă” (Antonio Carcaterra, Intorno ai bonae fidei iudicia, Ed. Jovene, Napoli, 1964, p. 35).

Fiducia - încredinţare şi promisiune împlinită

Concordant acestor detalii generale, afirmaţia lui Cicero stă la baza unul alt principiu de drept roman, apropiat lui „bona fides”, anume „fiducia” - încrederea. Încrederea se baza în dreptul roman pe „promisiune” şi pe încredinţarea că lucrurile vor fi împlinite până la capăt, în funcţie de valoarea şi buna credinţă a cuvântului dat (fides). În varianta ei aplicată, fiducia romană „se forma prin transmiterea unui lucru cu titlul de proprietate, prin mancipatio sau in iure cesio, însoţită de o conversaţie prin care dobânditorul promitea să retransmită proprietatea asupra lucrului în momentul executării obligaţiei, la termenul stabilit sau la cerere”. Mai departe, în sensul de „garanţie reală”, fiducia „se forma prin transmiterea unui lucru cu titlu de proprietate de către debitor creditorului său... printr-o convenţie prin care creditorul promitea să retransmită proprietatea asupra lucrului dacă debitorul îşi va plăti datoria la scadenţă” (Emil Molcuţ, Drept privat roman. Terminologie juridică romană, Bucureşti, 2011, p. 460). 

Despre făgăduinţa dumnezeiască

Corespondenţa teologică a celor două principii juridice, afirmate iniţial de dreptul roman, o regăsim în consistenţa proniatoare a făgăduinţelor dumnezeieşti. Distingem aşadar o raportare divino-umană a făgăduinţei, având ca izvor şi garanţie Persoana lui Dumnezeu, după cum mărturiseşte psalmistul: „El pururea şi-aduce aminte... de făgăduinţa dată pentru o mie de neamuri” (Ps. 104, 8). Raportându-se la dreptul de proprietate, tradus de dreptul roman prin mancipaţiune sau in iure cessio, Sfânta Scriptură arată că făgăduinţa lui Dumnezeu devine moştenire dacă este împlinită cu bună credinţă: „Că Domnul iubeşte judecata şi nu va părăsi pe cei cuvioşi ai Săi; în veac vor fi păziţi. Iar cei fără de lege vor fi izgoniţi şi seminţia necredincioşilor va fi stârpită. Iar drepţii vor moşteni pământul şi vor locui în veacul veacului pe el” (Ps. 36, 28-29).

„Un testament întărit dinainte nu desfiinţează Legea”

Sfântul Apostol Pavel, care cunoştea foarte bine dreptul roman, face o comparaţie foarte interesantă între vocaţia testamentară întărită prin fiducie inter-personam şi vocaţia prin excelenţă divină a testamentului dumnezeiesc: „Fraţilor, ca un om grăiesc; că şi testamentul întărit al unui om nimeni nu-l strică, sau îi mai adaugă ceva. Făgăduinţele au fost rostite lui Avraam şi urmaşului său. Nu zice: «şi urmaşilor» - ca de mai mulţi - ci ca de unul singur: «şi Urmaşului tău», Care este Hristos. Aceasta zic dar: Un testament întărit dinainte de Dumnezeu în Hristos nu desfiinţează Legea, care a venit după patru sute treizeci de ani, ca să desfiinţeze făgăduinţa” (Gal. 3, 14-17). Sfântul Apostol Pavel transpune aici în sens biblic termenul juridic de „testament”, îndreptându-l spre tradiţionala conştiinţă iudaică a „legământului” încheiat cu Dumnezeu. Mergând pe această idee, Apostolul arată că în virtutea bunei-credinţe testamentul moştenirii dumnezeieşti s-a confirmat în virtutea actului Întrupării. În consecinţă, dacă „legea romană permitea testamentelor să stipuleze ca proprietatea să fie lăsată moştenire unei persoane şi apoi alteia, după moartea celei dintâi... atunci aşa se explică modul în care argumentul Apostolului trece pentru galateni, la nivel de principiu, de la Hristos, ca moştenitor, la toţi cei care sunt în Hristos”. Astfel, prin invocarea principiului din Gal. 3, 15, Sfântul Apostol Pavel demonstrează juridic că „Dumnezeu nu ar fi instituit o lege care să anuleze promisiunea Sa anterioară, ce avea la bază credinţa” (Craig S. Keener, Comentariu cultural-istoric al Noului Testament, Ed. Casa Cărţii, Oradea, 2020, p. 640).