Dreptul de preempțiune în cimitirele din Biserica Ortodoxă Română

În cimitirele eparhiale, parohiale și mănăstirești din Biserica Ortodoxă Română, atunci când se concesionează un loc de înmormântare, se conferă părților implicate (parohie/mănăstire/Centru eparhial, pe de o parte, reprezentate de administratorul cimitirului, și concesionarul ortodox, pe de altă parte, care depune o cerere asu­mată în acest sens) anumite drepturi și obligații. Odată cu semnarea Actului de concesiune, se înțelege faptul că concesionarul ortodox aplică conținutul noului Regulament al cimitirelor din Biserica Ortodoxă Română (notat RC), valabil în Patriarhia Română din anul 2020, odată cu modificările survenite asupra acestuia, cu ocazia „Anului comemorativ al celor adormiți în Domnul” - anul 2021.

Din cauza ritmului alert cotidian, credinciosul de rând nu mai reușește să țină pasul nici cu prevederile Regulamentului la care am făcut referire, aflându-se la un pas să-și piardă dreptul de concesiune asupra locului de înmormântare al familiei.

În cimitirele bisericești există două categorii de locuri de înmormântare (exceptându-le pe cele atribuite în mod gratuit): cele atribuite în folosință nelimitată (veșnică) și cele atribuite în folosință temporară, pe 7 ani (Cap. al II-lea - Organizarea cimitirelor, art. 12 din RC). În același Regulament, începând cu art. 42 (Cap. al X-lea - Încetarea dreptului de folosință a locurilor de înmormântare), sunt stipulate condițiile încetării dreptului de concesiune asupra locului de înmormântare, condiții asupra cărora concesionarul trebuie să fie cu luare aminte.

Din practică, se constată lăsarea multor locuri de înmormântare în uitare și în părăsire, concesionarul ajungând să piardă dreptul de concesiune. După o perioadă, concesionarul de drept sau moștenitorii acestuia revin la cancelaria cimitirului și solicită menținerea dreptului de concesiune, deși reprezentanții parohiei/mănăstirii au parcurs pașii decăderii din drepturi. Și, într-o asemenea situație, este invocat dreptul de preempțiune.

Termenul juridic de preempțiune (au existat nesiguranțe în promovarea termenului corect, oscilându-se între „preemțiune” și „preempțiu­ne”, statornicindu-se cel din urmă, din lat. „prae” - „înainte” şi „emptio” - „cumpărare”) este un termen „reînviat” după Revoluția din 1989, pe fondul reafirmării proprietăţii individuale, ca urmare a adoptării Legii fondului funciar nr. 18/1991. Aceasta instituia un drept de preempţiune la cumpărarea terenurilor agricole situate în extravilan, știindu-se faptul că în perioada comunistă a existat o decădere a proprietăţii individuale. Termenul aparține Codului Civil, cu aplicabilitate, mai ales, în domeniul contractelor. El presupune existența dreptului cuiva, care a întocmit un contract, având prioritate sau întâietate între mai mulți posibili cumpărători. Noțiunea nu este menționată în cuprinsul RC, însă o regăsim în Legea nr. 102/2014, privind cimitirele, crematoriile umane şi serviciile funerare, în art. 18 alin. 2, care subliniază ideea că, la expirarea termenului de folosinţă a locului de înhumare, concesionarul are dreptul de a cumpăra cu prioritate locul de înhumare (imobil teren), iar în caz de deces al concesionarului, de acelaşi drept beneficiază moştenitorii acestuia.

Noul Cod Civil reglementează dreptul de preempţiune al cumpărătorului în art. 1730-1740. Dintru început, constatăm menționarea statutului de cumpărător, deși dreptul de concesiune, despre care vorbim aici, se poate confunda cu cel de închiriere, mai degrabă, rezumându-se numai la un drept de folosință. La aceasta se adaugă precizarea expresă a faptului că este interzisă vânzarea locului de înmormântare și că orice convenție încheiată de titularul Actului de concesiune cu o terță persoană privind transmiterea dreptului de folosință a locului de înmormântare, cu încălcarea prevederilor regulamentului, este nulă (cf. art. 22 din RC). Dreptul de concesiune se naște dintr-un contract, prin care o persoană, numită concedent (aici - parohia/ mănăstirea), transmite unei alte persoane, numită concesionar (aici - creștin ortodox), dreptul și obligația de exploatare a unui bun, în urma unei redevențe. Deci, nu vom utiliza noțiunile de vânzător/cumpărător, ci acelea de concedent/concesionar. Potrivit art. 11, alin. 2 din Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea cimitirelor şi crematoriilor umane - Bucureşti, Actul de concesiune oferă titularului numai dreptul de folosinţă a locului de înmormântare și nu se poate să existe, ca obiect, strămutarea dreptului de proprietate asupra locului respectiv, concesionarul neavând drept de proprietate.

Când concesionarul, nerespecându-și obli­gațiile întreținerii locului de înmormântare, este în pericol să-și piardă dreptul de concesiune, el va fi înștiințat de concedent (cf. art. 45 din RC, prin notificare la avizier, pin scrisoare recomandată și prin apariția înștiințării într-o publicație locală, scrisă sau online). Concesionarul este obligat să cunoască faptul că, în conformitate cu prevederile art. 43-46 și 48 din RC, trebuie ca, în termen de 90 de zile, să își ridice de pe locul respectiv toate construc­țiile și bunurile ce îi aparțin, după ce a înștiințat cancelaria cimitirului. Dacă în acest termen bunurile existente pe acel loc de înmormântare nu au fost ridicate de către fostul titular sau de către moștenitorii săi, acestea devin bunuri părăsite și trec, fără despăgubire, în proprietatea bisericii (cf. art. 40 RC). De acum, locul de înmormântare revine concedentului, ca bun al proprietății, putând să-l reconcesioneze unui nou concesionar.

Potrivit art. 1732 Cod Civil, concedentul - preemtor este obligat să notifice pe concesionar asupra conținutului contractului. Or, în cazul locului de înmormântare, dacă s-ar invoca dreptul de preempțiune, notificarea se petrece îna­inte de decăderea din drepturi a concesionarului, când administratorul cimitirului parcurge pașii menționați în art. 45, alin. 5 din RC. Dreptul de preempţiune se exercită, în cazul concesiunii de bunuri imobile, în termen de cel mult 30 de zile, cf. art. 1732 Cod Civil, alin. 4, termen ce curge de la comunicarea către preemptor a notificării amintite în art. 45 din RC. Potrivit art. 46 din RC, titularul concesiunii trebuie să răspundă notificării în termen de 90 de zile, fiind obligat să-și rezolve și situația juridică asupra locului de înmormântare în aceste 3 luni, ceea ce înseamnă că dreptul de preemp­țiune s-ar prescrie începând cu a doua lună de la comunicare.

Considerăm că singura ocazie când putem vorbi despre un drept de preempțiune este atunci când, la încetarea contractului de concesiune, ca urmare a expirării termenului de folosinţă a locului de înhumare, concesionarul va avea posibilitatea de a încheia un nou contract de concesiune (cu plata taxelor aferente unei noi concesiuni) pentru locul de înhumare respectiv, dreptul de a fi preferat la reconcesionarea locului de înhumare fiind recunoscut, în mod tacit, prin prezența înaintașilor în locul de înhumare respectiv (numele sunt înscrise pe cruce). Totuşi, dreptul de a reconcesiona, în baza preempțiunii, este supus condiţiei ca locul de înhumare să nu fi fost concesionat unei alte persoane, ca urmare a expirării duratei iniţiale și a neprezentării concesionarului inițial, în timp util. Ca atare, concesionarul s-ar putea găsi în situaţia nefirească în care, la expirarea dreptului de concesiune, locul de înhumare în care au fost deja îngropaţi membrii familiei sale să fie concesionat unui terţ, cu toate efectele ce se pot produce în urma acestei operaţiuni.

Nu putem invoca dreptul de preempțiune pentru moștenitorii ce fac dezbatere succesorală, știind faptul că notarul, prin eliberarea certificatului de moștenitor, stabilește nominal lista acestora și administratorul cimitirului este obligat să întocmească noul Act de concesiune în baza acestui act notarial. Chiar și în situația în care există renunțători la dezbaterea succesorală, administratorul cimitirului va întocmi Actul de concesiune pe numele dobânditorilor rămași, neputând avea o preferință în alegerea moștenitorilor înscriși pe noul contract.

În concluzie, dreptul de preempțiune, deși nu este precizat în mod expres în RC, ci numai în Legea nr. 102/2014, privind cimitirele, crematoriile umane şi serviciile funerare, și aici, considerăm noi, folosit eronat, legiuitorul lăsând loc ambiguității, conform principiului juridic „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus” (unde legea nu distinge, nici noi nu putem distinge), nu poate fi utilizat, la modul general, în cazul locurilor de înmormântare din cimitirele Bisericii Ortodoxe Române, ci numai în cazul concret descris anterior. Pentru evitarea unor evenimente nedorite, când osemintele înaintașilor nostri pot ajunge în morminte concesionate altor persoane, îi îndemnăm pe credincioși să îngrijească mormintele familiei și să cunoască conținutul RC, înțelegând că „omul nu moare când este îngropat în țărână, ci când este îngropat în uitare” (N. Iorga).