Drumul istoric al Ortodoxiei

Biserica Ortodoxă s‑a dezvoltat de‑a lungul a douăzeci de secole de istorie dintr‑o mică și neînsemnată comunitate din Ierusalim, întemeiată odată cu Pogorârea Sfântului Duh în ziua Cincizecimii. De atunci până azi Biserica lui Hristos trăiește sub „mângâierea Duhului Sfânt”, Cel care o conduce și îi determină viața liturgică, sacramentală, canonică și harismatică. Astăzi această Biserică, una a începuturilor, există istoric în Biserici Ortodoxe naționale, care împreună formează Biserica Ortodoxă.

Astfel, putem vorbi de Biserica Ortodoxă din România, din Rusia, din Grecia, din Cipru. Unitatea Bisericilor Ortodoxe este dată de mărturisirea aceleiași credințe, de să­vârșirea acelorași acte liturgice, precum și de respectarea acelo­rași canoane. Ea se manifestă concret în comuniunea dintre ierarhii lor, exprimată liturgic, fiecare întâistătător pomenindu‑i pe ceilalți într‑o comuniune care face ca un preot ortodox român dintr‑un sat din Maramureș și comunitatea sa să fie în comuniunea aceleiași credințe cu un preot ortodox japonez din Tokyo și comunitatea acestuia.

Ceea ce Biserica crede, aceea se și roagă

Memoria ortodoxă a unei istorii comune pare fragmentată în „memorii” locale sau naționale, așa cum sunt trăite astăzi în Bisericile Ortodoxe. Există însă ceva peren ortodox, ceva ce ține de o identitate veche asumată în secole de trăire, anume Ortodoxia universală, numită în primele secole de istorie creștină „catolicitate”. Prin acest termen, care definea Biserica cea adevărată, nu se înțelegea o confesiune anume (nici nu avea de a face cu catolicismul contemporan), ci comunitatea creștină care trăia totalitatea credinței în sensul plinătății, precum și în sensul universalității. Cu alte cuvinte, Ortodoxia începuturilor cuprindea credința cea adevărată și una a Bisericii lui Hristos, în sens calitativ (totalitatea credin­ței) și cantitativ (toate comuni­tățile creștine care țin și mărturisesc aceeași credință). Această credință deplină a fost definită în creștinismul răsăritean începând cu secolul al nouălea ca „Ortodoxie”, adică dreaptă slăvire adusă lui Dumnezeu. Încă de la începuturile sale, Biserica și‑a manifestat viața prin inter­șanjabilitatea dintre legea rugăciunii (lex orandi) și legea cre­dinței (lex credendi). Cu alte cuvinte, ceea ce Biserica crede, aceea se și roagă, iar ceea ce exprimă în rugăciune, aceea crede. Credința și rugăciunea fiind așadar unite în mod fundamental, putem afirma că Ortodoxia înseamnă dreaptă slăvire a lui Dumnezeu și dreaptă credință în Dumnezeu, concomitent. Modul de gândire și de rugăciune influențează însă decisiv modul de viață. Astfel, putem vorbi de un adevărat ethos (mod de viață) ortodox, exprimat printr‑o spiritualitate profundă și o viață interioară bogată, care Îl văd pe Dumnezeu prezent pretutindeni.

Un drum marcat de persecuții și martiriu

Comunitatea din Ierusalim este așadar „comunitatea‑mamă” a Bisericii Ortodoxe. Viața și credința acesteia au determinat în mod decisiv istoria ulterioară a Ortodoxiei, care își mărturi­sește apostolicitatea sa în Crezul de la Niceea și Constantinopol. Elementele constitutive centrale ale apostolicității credinței sale sunt în Biserica Ortodoxă următoarele: credința în Dumnezeu Tatăl, Creatorul; în Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu întrupat, mort, Înviat și înălțat la ceruri, pentru noi și a noastră mântuire; în Duhul Sfânt, ca Mângâietor al Bisericii; în învierea morților și viața veșnică; în prezența
liturgică și Euharistică a lui Hristos; în viața de comuniune și iubire a membrilor săi; în aștep­tarea Mântuitorului ca Judecător al viilor și al morților la Judecata cea de Apoi.

Drumul istoric al Bisericii Ortodoxe a fost marcat însă de persecuții și mărturisiri ale cre­dinței, de martiriu. Biserica a trebuit încă de la început să se delimiteze de stâlcirile adevăratei credințe venite din partea unor grupări eretice precum gnosticii, maniheii, montaniștii etc., precum și să‑și mărturisească credința într‑o lume politeistă și dușmănoasă.

Moartea Apostolilor și a multor ucenici ai acestora ca martiri a condus la o conștiință a vieții veșnice, trăită după libertatea obținută în timpul împăratului Constantin cel Mare (313) în forma „martiriului alb”, adică a luptei cu trupul, cu patimile, cu lumea și cu diavolul în cadrul vieții monahale. Ajunsă religie de stat în timpul împăratului Teodosie cel Mare (379‑395), Biserica Ortodoxă a pornit pe drumul unei afirmări istorice fără precedent, ajungând în secolele următoare să se răspândească în tot bazinul Mării Mediterane și la popoare aflate mai departe, precum georgienii sau etiopienii.

Fixarea dogmelor fundamentale

Între anii 325 și 787 au avut loc cele Șapte Sinoade Ecumenice, evenimente de o importanță co­vârșitoare pentru definirea și delimitarea Ortodoxiei de curentele eretice venite din interior sau exterior. În această perioadă de patru secole și jumătate au fost definite dogma Sfintei Treimi și dogma hristologică. Această definire nu a însemnat însă o invenție teologică teoretică a credinței, ci o definire a ceea ce Biserica trăia și credea de veacuri. Egalitatea și consubstan­țialitatea dintre Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, faptul că Fiul este născut din veci din Tatăl, iar Duhul Sfânt purces din Tatăl din veșnicie au devenit piloni normativi ai credinței. Că în Iisus Hristos firea divină și cea umană sunt unite într‑un singur Ipostas sau Persoană, că există două voințe sau lucrări în Persoana Sa, că taina acestei uniri permite reprezentarea sau circumscrierea Dumnezeului Celui necircumscris în icoană au reprezentat, de asemenea, jaloane fundamentale ale credinței creștine ortodoxe.

Această definire a adevărului credinței a condus însă la schisme și rupturi. În conștiința noastră este considerată ca primă mare ruptură în interiorul creștinismului Schisma de la 1054, însă prima mare despărțire în interiorul familiei creștine a fost marcată de separarea Bisericilor vechi orientale de Biserica Bizantină ortodoxă în urma Sinodului al IV‑lea Ecumenic de la Calcedon (o mică localitate pe malul asiatic al Bosforului, în fața Constantinopolului). Între secolele al V‑lea și al VII‑lea, Bisericile din Egipt, Etiopia, Siria, Armenia și India s‑au demarcat de creștinismul bizantin calcedonian și formează până azi o grupă de Biserici foarte apropiate de Ortodoxie prin viața și spiritualitatea lor. În ciuda unui dialog teologic de succes purtat în secolul XX pentru refacerea unității, nu ne putem bucura de comuniunea euharistică cu aceste Biserici până în ziua de azi.

Epoca Sinoadelor Ecumenice (325‑787) a marcat însă și începutul cuceririi arabe a teritoriilor unde creștinismul și‑a avut leagănul. Astfel, din secolul al VII‑lea patriarhiile de Alexandria, Antiohia și Ierusalim trăiesc până azi sub stăpânirea musulmană, numărul creștinilor ortodocși diminuându‑se în mod constant de‑a lungul secolelor până azi. Începând din secolul al VII‑lea, creștinismul răsăritean ortodox s‑a răspândit însă la popoarele nou-venite în spațiul Europei Răsăritene și Centrale. Astfel, sârbii, bulgarii, rușii și alte popoare slave au primit haina ortodoxă a creștinismului bizantin. Acestora li s‑au adăugat ucrainenii, bielorușii, iar pentru o perioadă cehii și slovacii. În urma încreștinării acestor popoare sub influența Bizanțului a avut loc o regrupare confesională și religioasă a acestor popoare slave, şi chiar dacă în mare parte sunt azi ortodoxe, există și slavi catolici (polonezii) sau pro­testanți (slovenii). Azi trăiesc în Europa aproximativ 290 de milioane de slavi. La sfârșitul mileniului întâi, Ortodoxia era situată în estul și sudul Europei.

Al doilea mileniu creștin. Schisma și căderea Constantinopolului

Schisma de la 1054, care nu a avut de la început ca urmare ruptura definitivă dintre Roma și Constantinopol, a fost implementată abia după dezamăgirile provocate de cruciade și crearea unei ierarhii latine în paralel cu cea ortodoxă bizantină. Venirea turcilor selgiucizi și otomani în Asia Mică (Turcia de azi), iar mai apoi, începând cu secolul al XIV‑lea, în Europa de Sud‑Est, a făcut ca Biserica Ortodoxă să intre într‑o nouă fază de exis­tență. După ce turcii au cucerit întreaga Peninsulă Balcanică (Țările Române au reușit să‑și păstreze libertatea, chiar dacă au plătit tribut turcilor), ajungând în 1529 pentru prima dată la porțile Vienei, Biserica Ortodoxă din spațiile cucerite de turci a supraviețuit în condiții de toleranță relativă, anulate uneori de persecuții foarte violente. În paralel cu această stăpânire otomană în Bizanț asistăm între secolele XIII‑XV la stăpânirea mongolă și tătară în Rusia, stăpânire care a distrus mult din tot ceea ce se zidise în secolele anterioare.

În secolul al XV‑lea asistăm la un dublu eveniment istoric, care a marcat major devenirea ulterioară a Ortodoxiei. În timp ce Constantinopolul era cucerit de turci în 1453, rușii se apropiau de eliberarea de sub stăpânirea mongolo‑tătară, începând o istorie ascendentă până la cutremurătoarele persecuții din secolul XX. Creștinismul ortodox aflat sub stăpânirea turcilor a dăinuit și a trecut printr‑o crudă istorie, marcată de distrugeri ale locașurilor de cult, transformarea multor biserici în moschei, precum și interzicerea oricărei mărturii a credinței creștine. În secolele XV‑XIX, vreme așadar de o jumătate de mileniu, Ortodoxia greacă, cea sârbă și cea bulgară au supraviețuit sub stâpânirea musulmană. Țările Române și Transilvania au rămas leagăne ale Ortodoxiei, spații de refugiu pentru ierarhii ortodocși din Orient și vetre de întrajutorare a ortodocșilor aflați sub stăpânire străină.

Bisericile Ortodoxe autocefale din Balcani

Războaiele de eliberare de sub turci din secolul al XIX‑lea au condus la crearea Bisericilor Ortodoxe autocefale din Balcani, ieșite așadar de sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol: Biserica Ortodoxă Sârbă, Biserica Ortodoxă Română, Biserica Ortodoxă Bulgară, Biserica Ortodoxă a Greciei. Pe lângă aceste Biserici și pe lângă vechile patriarhii apostolice de Constantinopol, de Alexandria, de Antiohia și de Ierusalim, în secolul XX au fost întemeiate și recunoscute și alte Biserici Ortodoxe: în Georgia (deși această Biserică s‑a bucurat de autocefalie deja din 556), Albania, Polonia, Cehia și Slovacia. Numărul creștinilor ortodocși din întreaga lume se ridică astăzi la aproximativ 200 de milioane, în urma unor estimări.

Existența acestor Biserici autocefale în contexte istorice și politice diferite a contribuit la imposibilitatea unei comunicări eficiente și depline de‑a lungul ultimelor decenii. Persecuțiile sistemelor comuniste din Europa de Răsărit au condus la un adevărat martiriu în sânul Bisericilor Ortodoxe din Rusia, România, Bulgaria, Albania, Polonia, Cehia și Slovacia, care a cunoscut accente diferite în funcție de agresivitatea regimurilor politice naționale. Biserica Ortodoxă Rusă a fost distrusă aproape în totalitate în prima jumătate a secolului XX, reînviind după 1990, la fel ca toate celelalte Biserici Ortodoxe persecutate.

În ciuda acestei realități, de-a lungul secolului al XX-lea, Bisericile Ortodoxe au între­buințat ca forme de comuniune întrunirile și conferințele panortodoxe. Acestea au reușit să ia decizii importante legate de probleme ce vizau ansamblul lumii ortodoxe. Documentele ce vor fi adoptate de Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe din Insula Creta, 16-27 iunie 2016, sunt concretizarea acestei conlucrări panortodoxe de zeci de ani. Tematica aflată pe ordinea de zi a Sinodului nu epuizează însă provocările în fața cărora se află Biserica Ortodoxă astăzi. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a declarat în acest sens: „Dorim ca acest Sinod Panortodox să fie începutul unor sinoade panortodoxe care se vor întruni o dată la 5, 7 sau 10 ani pentru a discuta şi alte teme, teme noi legate de probleme pastorale şi sociale care au apărut, ca, de pildă, problema secularizării, problema familiei, problema migraţiei, problema crizei economice care necesită solidaritate, consultare, cooperare, întrajutorare mai intensă”.