Duminica purtătorilor şi cugetătorilor de Dumnezeu

Mâine sunt prăznuiţi Sfinţii Părinţi care s-au adunat la Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon, din anul 451. Sărbătoarea pomenirii Sfinţilor Părinţi a fost introdusă de patriarhul ecumenic Ioan al II-lea, la cererea credincioşilor din Constantinopol, iar slujba a fost întocmită de patriarhul Filotei al Constantinopolului.

Sinodul IV Ecumenic a însemnat un moment important în istoria Bisericii Ortodoxe. La acest sinod ecumenic s-au dezvoltat şi precizat dogmele sinoadelor anterioare, când a fost stabilită învăţătura ortodoxă despre dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos, ca "Fiu Unul Născut din Tatăl, mai înainte de toţi vecii, de o fiinţă cu Tatăl". Sinodul IV Ecumenic a stabilit, împotriva nestorianismului şi monofizismului, realitatea umanităţii Lui, unite ipostatic cu Dumnezeu: două firi, dumnezeiască şi omenească, în Persoana Unică a Fiului.

Contextul istoric al instituirii acestei sărbători

Hotărârile Sinodului IV Ecumenic au avut o mare însemnătate nu numai din punctul de vedere al restabilirii credinţei ortodoxe, ci şi din punctul de vedere al istoriei politice bizantine. În secolul al V-lea, Imperiul Bizantin a susţinut Ortodoxia şi a condamnat monofizismul, fapt ce a provocat îndepărtarea de provinciile răsăritene, Siria şi Egipt, unde majoritatea populaţiei era monofizită, populaţie care a rămas fidelă acestei învăţături chiar şi după condamnările sinodului din 451 de la Calcedon. Atitudinea favorabilă a împăratului Zenon (474-491) faţă de monofiziţi şi simpatiile monofizite evidente ale împăratului Anastasius I (491-518) au provocat multă neliniştite între ortodocşii din Constantinopol, Peninsula Balcanică, majoritatea provinciilor din Asia Mică şi în anumite zone ale Palestinei. Aceste evenimente au precedat momentul instituirii sărbătorii închinate Sfinţilor Părinţi participanţi la Sinodul IV Ecumenic din 451 de la Calcedon.

Sărbătoarea a fost instituită la data de 16 iulie 518. Pe 17 aprilie 518 a urcat pe tronul patriarhal Ioan al II-lea (518-520), care l-a înlocuit pe patriarhul monofizit Timotei. În ziua de 9 iulie 518 a murit împăratul monofizit Anastasius I, înlocuit de împăratul ortodox Justin I (518-527). "Făcându-se vohodul după obicei, în Sfânta şi Marea noastră Biserică (Sfânta Sofia), în zi de Duminică, în 15 ale lunii iulie, de către Preasfinţitul Arhiepiscopul nostru Ioan, Patriarh Ecumenic, împreună cu sfinţitul cler, din jurul amvonului s-au auzit glasurile poporului care striga: "Mulţi ani, patriarhului! Mulţi ani, împăratului! Mulţi ani, împărătesei! Mulţi ani, patriarhului! De ce am rămas atâţia ani neîmpărtăşiţi? De ce nu ne împărtăşim? Vrem să ne împărtăşim din mâinile tale! De mulţi ani vrem să ne împărtăşim. Eşti ortodox, de cine te temi? Scoate-l afară pe Sever maniheul! Proclamă degrab autoritatea Sfântului Sinod! Să se proclame degrab autoritatea Sfântului Sinod! Vrednicule apărător al Sfintei Treimi, Sfânta Maria este Născătoare de Dumnezeu! A biruit credinţa în Sfânta Treime! A biruit credinţa ortodocşilor! Proclamă degrab Sinodul din Calcedon!…" Acestea strigând ei, li s-a dat următorul răspuns de către Preafericitul Arhiepiscop şi Patriarh Ecumenic Ioan: "Îngăduiţi-ne mai întâi să ne închinăm la Sfântul Jertfelnic şi după aceea vă vom da răspuns". Şi intrând ei în Sfântul Altar, poporul continua să strige. Apoi, Preafericitul Ioan, Arhiepiscopul nostru şi Patriarh Ecumenic, urcând în amvon, a rostit acestea: "Aţi văzut luptele mele, iubiţilor, pe care şi ca preot le-am dus şi le duc şi acum pentru apărarea Ortodoxiei, şi pe care le voi duce până la moarte…" După cuvântarea sa, aceleaşi glasuri continuau să strige pentru multă vreme: "Proclamă degrab autoritatea Sinodului din Calcedon! Adunarea Părinţilor din Calcedon mâine să o proclami! Dacă o proclami astăzi, mâine o vom prăznui". Apoi, diaconul Samuil a proclamat sfinţenia Adunării, spunând următoarele: "Facem cunoscut dragostei voastre că mâine vom săvârşi pomenirea celor între Sfinţi Părinţi ai noştri adunaţi în mitropolia din Calcedon…" Acestea toate petrecându-se duminică, a doua zi, luni, în 16 ale lunii iulie, s-a săvârşit pomenirea Sfinţilor Părinţi (…) Atunci întreg poporul, ca dintr-o gură, a strigat cu mare glas: "Bine este cuvântat Domnul Dumnezeul lui Israil, Care a cercetat şi a făcut mântuire poporului Său!" (…) De îndată ce s-au rostit de către diacon numele mai sus pomenitelor patru Sfinte Sinoade şi ale Arhiepiscopilor adormiţi întru cuvioşie, Eufimie, Macedonie şi Leon, toţi au strigat cu mare glas: "Slavă Ţie, Doamne!"" (Sunt anticalcedonienii ortodocşi? - Texte ale Sfintei Comunităţi a Sfântului Munte şi ale altor Părinţi athoniţi privitoare la dialogul dintre ortodocşi şi anticalcedonieni (monofiziţi), Sfânta Mănăstire Grigoriu, 1995, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2007, pp. 147-148).

Noi cinstim Sfinţii Părinţi, nu sinoadele ca evenimente

Sărbătoarea sinoadelor ecumenice este atestată de cel mai vechi manuscris care se păstrează, Calendarul Constantinopolitan, data la mijlocul secolului al VIII-lea şi publicat de Antonio Morcelli în 1778. În data de 16 iulie, acest calendar menţionează: "Pomenirea Sfinţilor 630 de Părinţi de la Calcedon, şi acelor 318 de la Niceea, şi a celor de la Constantinopol, şi a celor de la Efes". În studiul "Sinodul I şi II Ecumenic - sărbători ale Crezului", părintele conf. dr. Daniel Benga arată că atât sărbătoarea cinstirii Sfinţilor Părinţi de la Sinodul IV Ecumenic, cât şi sărbătorile cinstirii Sfinţilor Părinţi de la celelalte sinoade ecumenice au drept fundament evlavia credincioşilor. "Sărbătoarea este dedicată Sfinţilor Părinţi, iar nu sinoadelor ca evenimente, deoarece în cultul ortodox sunt pomenite persoanele participante la istoria mântuirii. Părinţii sunt numiţi "purtători şi cugetători de Dumnezeu", "păzitori credincioşi ai apostoliceştilor predanii", "luceferi sau guri de aur ale Cuvântului"".

Îndumnezeirea omului, posibilă doar prin Întruparea Cuvântului

Al IV-lea Sinod Ecumenic s-a ţinut în 451 la Calcedon, în Turcia de astăzi, în apropierea Constantinopolului. El a fost convocat de împăratul Marcian (450-457), pentru a se reafirma Crezul niceo-constantinopolitan. Însă, în acea vreme, Ortodoxia se confrunta cu două mari erezii: nestorianismul şi monofizismul. Nestorianismul reprezenta învăţătura greşită a patriarhului Nestorie al Constantinopolului, aparţinător al şcolii teologice antiohiene. El atribuia lui Hristos două persoane: una divină, Logosul sau Cuvântul, şi una umană, Iisus. Nestorie insistă asupra firii umane, pe care o consideră distinctă şi independentă, astfel încât în Hristos există două subiecte. Monofizismul a fost o erezie predicată de călugărul Eutihie din Constantinopol. Această erezie se află la polul opus. Hristos nu are decât o singură fire (monos-physis), cea divină, întrucât trupul omenesc l-a luat în mod aparent. Potrivit acestei învăţături, se refuză distincţia dintre ipostas sau persoană şi fire sau natură, şi astfel în Hristos este o singură fire sau natură. Hotărârea sinodală a afirmat împotriva nestorianismului unirea firilor în mod neîmpărţit şi nedespărţit. Cele două firi subzistă în persoana unică a Fiului lui Dumnezeu. De asemenea, a respins şi monofizismul prin afirmarea unirii celor două firi în mod neamestecat şi neschimbat. Prin această unire, Dumnezeu nu devine om şi nici firea omenească nu devine dumnezeiască. Hristologia calcedoneană se bazează pe următorul argument soteriologic: numai dacă Cuvântul Şi-a asumat autentic în ipostasul Său firea omenească integrală, este posibilă îndumnezeirea omului.