Dumnezeu nu pedepsește pe nimeni

Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, așezată la începutul postului, ne reamintește că există Rai, dar noi am pierdut Raiul, nu suntem acolo. Am fost izgoniţi din el!
Nu era al nostru, nu l-am făcut noi și nu-l mai avem, chiar dacă inconștient ne e dor de el și-l vrem înapoi. Și orice încercare de a ni-l construi nu e decât o muncă sisifică de a ne fabrica substitute. Putem să-l redobândim doar prin Învierea Domnului, pentru că Hristos prin Învierea Sa a redeschis porțile Raiului.

Ne trăim viața de zi cu zi construindu-ne sârguincios un rai fără Dumnezeu, prin intermediul siguranței citadine, a bunurilor pe care le avem și a divertismentului pe care ni-l oferim. Sfântul Efrem Sirul ne atrăgea atenția că toate instrumentele prin care ne clădim simulacrul nostru de rai provin de la Cain (el este întemeietorul cetății ca substitut al Raiului - „a zidit o cetate și a numit-o cu numele fiului său Enoh” (Fac. 4, 17), iar despre urmașii lui Cain știm că unul era „tatăl tuturor celor care cântă din chitară și din cimpoi” (Fac. 4, 21) - adică întemeietorul divertismentului, iar altul era „făurar de unelte de aramă și de fier” - adică descoperitorul instrumentelor de confort).

Ne putem întreba totuși ce șansă avem să ne recâștigăm Raiul de la un Dumnezeu Care ne-a izgonit de acolo, Care l-a condamnat pe Adam, de la prima gre­șeală?! Izgonirea din Rai ni-L arată pe Dumnezeu mai degrabă ca neîndurător, decât ca milostiv și iubitor. Aceasta este însă o amăgire cu care, prin interpretarea rațională a evenimentelor, vrăj­mașul ne înlănțuieşte mintea, în ideea că simulacrul de rai pe care el ni-l oferă este tot ceea ce putem spera.

Dumnezeu însă nu este așa! „Dumnezeu nu pedepsește, ci îndreaptă răul... Deci, tot ce vine de la El și seamănă cu o pedeapsă sau osândă nu vine ca să ne facă să plătim niște fapte rele trecute, ci pentru folosul pe care l-am putea scoate din ele, căci ne face să devenim conștienți de cele trecute, numai pentru a sădi în noi ura față de păcat” (Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici despre viața duhului, taine dumnezeiești, pronie și judecată).

Cum putem totuși spune că Dumnezeu nu pedepsește, dacă vedem că după căderea în păcat omul se schimbă și devine pătimitor, suferind, rob și muritor, îmbrăcat în hainele de piele ca ipostas biologic, iar, mai mult de atât, e izgonit din Rai?

„Dumnezeu, fiind iubire, lucrează întotdeauna ca iubire și chiar prin aceste greutăți ne duce la căință” (Pr. prof. Dumitru ­Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă). „A-L socoti pe Dumnezeu cauza durerii și a morții este o rătăcire esențială, o adevărată injurie la adresa Lui” (Sfântul Isaac Sirul, op. cit.).

Efectul păcatului este pierderea comuniunii cu Dumnezeu

Efectul principal al păcatului, poate chiar unicul, este pierderea comuniunii cu Dumnezeu, înțe­leasă ca moarte sufletească. ­„Sufletul protopărinților noștri a murit înaintea trupului. Pentru că neascultarea este păcat nu al trupului, ci al voinței. Iar voința este proprie sufletului. Păcatul nu este altceva decât depărtarea de la Dumnezeu, Cel care este singura și adevărata viață” (Sfântul Grigorie de Nisa). „Există o moarte, păcatul! Pentru că păcatul este distrugerea sufletului” (Sfântul Grigorie Teologul). „Adam, după ce a greșit din cauza dorinței rele, a murit îndată din pricina păcatului. Cu cât s-a depărtat de viață, cu atât s-a apropiat de moarte. Pentru că Dumnezeu este viață, iar lipsa de viață, moarte” (Sfântul Vasile cel Mare).

Toate lucrurile care se abat asupra lui Adam în urma păcatului nu vin asupra lui ca pedepse ale lui Dumnezeu, ci ca efecte firești ale faptelor sale. Dumnezeu nu îi spune lui Adam, dându-i porunca: „Din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci pentru că în clipa aceea Eu te voi omorî”, ci „pentru că în clipa aceea vei muri” (tu singur, ca efect al faptei tale). În cântarea a noua a Utreniei acestei duminici din ­Triod spunem: „Dulce la gustare mi s-a arătat în Rai rodul cunoș­tinței; iar săturându-mă cu mâncare, venin s-a făcut sfârșitul lui”. Cel ce bea otravă nu este omorât de o instanță superioară ca pedeapsă pentru fapta sa, ci moare ca efect al faptei sale. „În general, starea tragică în care se găsea lumea după cădere nu e urmarea vreunui act al lui Dumnezeu, ci rezultatul exclusiv al faptei lui Adam. În nici un fel, deci, nu trebuie considerată această stare de durere și de moarte ca o pedeapsă impusă lui Adam de Dumnezeu” (Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă). Însă, „după căderea omului în păcat, Dumnezeu nu l-a respins pe omul păcătos. Nu a luat de la el nici chipul Său, prin care se deosebea de lumea animală, nici libertatea voinței, nici rațiunea prin care omul era capabil să înțeleagă principiile duhovnicești, nici celelalte capacități cu care era înzestrat. Dumnezeu a lucrat asupra lui ca un medic sau ca un educator: i-a acoperit goliciunea cu veșminte, i-a domolit părerea de sine și mândria, dorințele și patimile sale trupești prin mijloace tămăduitoare, muncă și boli, dându-le o semnificație educativă” (Mihail Pomazanski, Teologia Dogmatică Ortodoxă).

Adam devine incapabil să primească bucuria Raiului

Izgonirea lui Adam din Rai este cauzată de faptul că Adam, prin păcatul său, devine incapabil să primească bucuria Raiului. Omul trimis afară, pentru a se trata de neputința sa, prin conștientizarea pierderii suferite (de aceea e așezat în preajma Raiului, pentru a-l vedea în continuare), a neputinței redobândirii prin forțele proprii, a nevoii de Dumnezeu și a nonsensului neascultării.

În mod paradoxal, Dumnezeu Își arată marea iubire față de om tocmai prin faptul că l-a creat dintru început, astfel încât efectele firești ale căderii sale să se constituie în înseși premisele și condițiile ridicării sale. Dumnezeu a dejucat astfel planurile divolului chiar dinainte de cădere prin însuși felul în care l-a zidit pe om. În urmările păcatului stă însăși soluția vindecării lui. De aceea, „îndată după păcat, Dumnezeu a îngăduit moartea și durerea, nu aducând o osândă asupra unuia care a păcătuit, ci mai degrabă oferind un leac unuia care s-a îmbolnăvit... Dumnezeu, îngăduind moartea, o întoarce împotriva stricăciunii și împotriva cauzei stricăciunii, păcatul, și pune capăt atât stricăciunii, cât și păcatului. Limitează în acest fel însuși răul și relativizează căderea” (Panayotis Nellas, Omul - animal îndumnezeit). „Durerea și moartea din efecte ale păcatului devin mijloace împotriva păcatului nu numai întrucât opresc repetarea păcatului la nesfârșit, ci și întrucât devin trecere spre viața adevărată” (Pr. prof. Dumitru Stăniloae, op. cit).

Izgonirea lui Adam din Rai și moartea sunt, prin urmare, semnul iubirii lui Dumnezeu, Cel ­care a făcut ca tot ceea ce ni se pare a fi în viața noastră o pedeapsă să nu fie altceva decât efectul păcatului și, în același timp, soluția vindecării lui, prin urmare, izgonirea lui Adam din Rai nu trebuie să ne producă nici o angoasă care să ne conducă înspre lipsa de logică a încercării de a ne construi singuri raiul, ci trebuie să se constituie în fundament al șansei mântuirii pe care ne-o conferă Învierea.