Emilia Pavel, ultimul mare etnolog al Iaşilor

Joi, 16 octombrie, s-a stins, la Iaşi, ultimul mare etnolog al Moldovei şi unul dintre cercetătorii veritabili ai României: Emilia Pavel. Un nume greu de egalat, ce a lăsat o moştenire fabuloasă Iaşiului, în colecţiile Muzeului Etnografic, şi cercetării româneşti, prin studiile sale de etnologie.

La numai puţin timp după ce zgomotul sărbătorilor oraşului s-a împrăştiat, odată cu ultimii paşi ai pelerinilor, Emilia Pavel s-a dus şi ea. A plecat discret şi demn, numai după ce şi-a încheiat socotelile cu lumea aceasta, punând în bună rânduială ceea ce avea să lase în urmă. Cu doar câteva zile înainte de a ne părăsi, deşi suferindă şi obosită, parcă premonitoriu, a mai vizitat o dată muzeele pe care atât de mult le-a iubit. A mers la Muzeul „Mihail Sadoveanu“, apoi la Muzeul „Mihai Eminescu“ şi s-a oprit să respire aerul curat din Grădina Botanică, la Rozariu, acolo unde îi plăcea cel mai mult să meargă, în verile înflorite ale Iaşiului. A fost ultima sa ieşire. De sus, din Copou, a îmbrăţişat pentru cea din urmă oară oraşul căruia i-a pus la picioare viaţa şi roadele muncii sale.

Ca om, Emilia Pavel a fost hăruită de Dumnezeu cu toate virtuţile. Ca cercetător, va rămâne fixată în tagma autenticilor: neobosită, riguroasă, atentă, îndrăgostită pătimaş de o meserie care cere sacrificii injuste şi care poate fi făcută pe de-a-ntregul doar de aceia care văd dincolo de orizontul mărginit al zilei, înţelegând sensul etern al lucrului bine făcut. Iar ea a vibrat în acord deplin cu toate acestea, trăind pentru cercetarea de teren.

A dus o existenţă discretă, gândindu-se doar la uriaşul muzeul în aer liber al satului moldovenesc, înconjurată de cărţi şi de studii. După pensionare, a rămas într-un anonimat aproape total, dedicându-se scrierilor sale. A suferit teribil după munca de teren, dar, mai ales, a purtat mereu în suflet durerea de a nu fi putut împărtăşi tot ce ştia despre colecţiile Muzeului Etnografic al Moldovei cu mai tinerii săi colegi, etnografi şi muzeografi.

Am avut norocul să o cunosc îndeaproape în anii din urmă. S-a ţesut între noi o caldă legătură, chiar dacă între vârstele noastre încăpea o distanţă de aproape şase decenii. O vizitam adesea, în micul său apartament din Tătăraşi, înţesat de cărţi şi de obiecte ce reconstituiau, la scară mică, satul românesc tradiţional. Intram acolo ca într-un sanctuar şi nu m-aş mai fi dat dusă. Urmau ore întregi de istorisiri, ore în care îmi dăruia bucăţele din viaţa sa. Am avut, astfel, şansa să o cunosc cu totul. Să-i ştiu şi bucuriile, dar şi durerile. Să o descopăr aşa cum era: ca o carte deschisă, senină, echilibrată, modestă, distinsă, cu un suflet ca o pâine caldă. Amândouă împărtăşeam dragostea pentru satul românesc, pentru oamenii simpli şi pentru lucrul mâinilor lor. Treptat, s-a ţesut între noi o prietenie dintre acelea rare, pe care le poţi număra pe degete într-o viaţă. Am învăţat mult, enorm de la ea. Am aflat ce-nseamnă să duci pe umeri povara unei meserii grele, cu obstacole la tot pasul. Şi cum să izbuteşti a le trece, fără compromis. Cum e să trăieşti până la a te identifica cu vocaţia. Ce bucurie îţi poate aduce munca febrilă, fără răgaz, fără cale de întors, fără opriri care să te scoată din ritm. Cât bun-simţ, câtă smerită modestie poate să emane un om care, deşi-şi cunoaşte cu luciditate valoarea, nu e interesat de glorii şi măriri de moment.

Miercuri, cu numai o zi înainte de plecarea ei din lumea aceasta, am vizitat-o la spital. Am stat trei ceasuri de vorbă; i-am simţit o grabă nefirească în voce. Parcă se temea că n-o să termine de spus tot ce-ar fi vrut. Am lăsat-o vioaie, zâmbind, cu promisiunea că revin să-i aduc reviste şi ziare. N-a fost să fie aşa. Joi, în pripă, s-a dus...

Plecarea ei ne aminteşte că măcar din vreme în vreme trebuie să ieşim din amorţeală şi ignoranţă, ca să putem observa că boabe fermecate, rupte din veşnicie, plutesc discret printre noi. Şi că stă în puterea noastră să le recunoaştem şi să le încălzim în suflet şi în conştiinţă, pentru a ne bucura de lumina lor.

Un nume de neşters în etnografia românească