Eminescu și temelia unității tuturor românilor

Cercetătorii vieții și operei eminesciene au remarcat faptul că poetul avea o concepție pesimistă asupra istoriei omenirii, în schimb avea un optimism sănătos și robust în privința istoriei românilor. Unul dintre cele mai elocvente exemple în acest sens este poezia „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, scrisă la vârsta de șaptesprezece ani și publicată în aprilie 1867. Mihai Eminescu a explorat unitatea românilor atât pe axa timpului, de la primele consemnări antice până în vremea sa, cât și pe toate axele spațiului etnic și spiritual românesc. La 15 ianuarie 2019 se împlinesc 169 de ani de la nașterea marelui poet.

În poemul „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, Mihai Eminescu urează țării sale, „țara mea de glorii, țara mea de dor”, să aibă „la trecutu-ți mare, mare viitor”, urmând o viziune înălțătoare: „Și deasupra idrei fluture cu vântul/ Visul tău de glorii falnic triumfând,/ Spună lumii large steaguri tricolore,/ Spună ce-i poporul mare românesc,/ Când s-aprinde sacru candida-i vâltoare,/ Dulce Românie, asta ți-o doresc!”

Eminescu a explorat unitatea românilor atât pe axa timpului, de la primele consemnări antice până în vremea sa, cât și pe toate axele spațiului etnic și spiritual românesc. Astfel, în poemul Gemenii, cântărețul spune povești din alte vremuri: „Spunea cum din deșerturi, ce nu mai au hotară,/Venit-au de la Nilul cu tainice izvoară,/Pe negrele corăbii cu mii de mii de gloate,/Stăpânul pe Egipet cu-averile lui toate./Apoi veni acela ce-au frânt pe Minotaur,/Tezeu, să cate lâna cu mițele de aur./Apoi târziu în urmă veni străinul oaspe/Clădind pe Istru poduri, ­Dariu al lui Istaspe,/Un rege, ce în lume nu-și găsea loc să-nca­pă,/În Dacia venise, cerșind pământ și apă”.

Expediția faraonului Sesostris III la gurile Istrului, cu aproape nouăsprezece secole înainte de Hristos, căutarea mitologică a lânii de aur, incursiunile lui Darius I și ale împăratului Traian fac parte din memoria colectivă a neamului românesc, activată la fiecare nou pericol de invazie. În Scrisoarea a III-a, Mircea cel Bătrân activează această amintire colectivă în fața pericolului otoman, apărându-și „nevoile și neamul”.

În poezia La arme, Eminescu deplânge soarta „blândei Basarabii”, a „vechei Transilvanii”, a „iubitei Bucovine, diamant din stema lui Ștefan”, a Maramureșului și a altor ținuturi românești străvechi și îi îndeamnă pe românii de pretutindeni să ia armele și să înalțe stindardul sfânt în mâini.

Un patriot activ și ferm

Într-un articol publicat în gazeta „Federațiunea” din Pesta, în 1870, Mihai Eminescu afirma: „Noi am putea uza de drepturile noastre prin proprie inițiativă, am putea proclama autonomia Transilvaniei...” La câteva zile după apariția articolului, procurul public din Pesta l-a citat pe poet și l-a amenințat cu un proces de presă.

La 17 decembrie 1881, poetul scria în ziarul „Timpul”: „Chestiunea de căpetenie pentru istoria și continuitatea de dezvoltare a acestei țări este ca elementul românesc să rămâie cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de stat, ca limba lui, înclinările lui oneste și generoase, bunul lui simț, cu un cuvânt geniul lui să rămâie și pe viitor norma de dezvoltare a țării și să pătrundă pururea această dezvoltare”. Eminescu era un patriot activ și extrem de ferm. Pentru el, Biserica Ortodoxă era „Maica neamului Românesc”, iar limba „dulce și-nțeleaptă a-nvățaților mireni” a primit Duhul Sfânt din momentul traducerii în limba română a Sfintelor Scripturi. El privește „zilele de-aur a scripturilor române” și vede „poeți ce-au scris o limbă ca un fagure de miere”.

Eroismul românilor

Pe lângă aspectul unirii, al doilea eveniment fundamental trăit de Eminescu în scurta sa viață a fost Războiul Neatârnării. Convins că guvernul liberal nu a pregătit serios și ferm intrarea noastră în război, poetul privește cu admirație eroismul românilor, dar critică riscurile inutile asumate de elitele politice și militare, plătite cu viețile ostașilor români. Răpirea de către Rusia a părții de sud a Moldovei, drept „recunoștință” pentru sprijinul acordat de români armatei împărătești, confirmă justețea atitudinii lui Eminescu.

Între pacea de la Adrianopole și pacea de la Berlin, în primăvara anului 1878, Alexandru Odobescu publică prima ediție a cărții lui Nicolae Bălcescu Românii supt Mihai-Voievod Viteazul. Eminescu face o recenzie elogioasă volumului, arătând meritele autorului, valoarea istorică a domniei lui Mihai Viteazul pentru unirea românilor și pentru trezirea conștiinței naționale, încheind cu îndemnul: „Fie aceasta evanghelia neamului!”

În lupta lui îndârjită împotriva semnării tratatului dintre România și Puterile Centrale din 1883, Eminescu scria în „Timpul”, 10 februarie 1878: „Nenorocirea cea mare ce ni se poate întâmpla nu este că vom pierde şi rămăşiţa unei preţioase provincii pierdute, putem să pierdem chiar mai mult decât atâta, încrederea în trăinicia poporului român. În viaţa sa îndelungată, niciodată poporul român nu a fost la înălţimea la care se află astăzi, când cinci milioane de români sunt uniţi într-un singur stat. Mihai Viteazul a izbutit să împreune sub stăpânirea sa trei ţări şi să pregătească întemeierea unui stat român mai puternic; a fost însă destul ca Mihai Viteazul să moară, pentru ca planul urzit de dânsul să se prăbuşească. Statul român de astăzi a trecut însă prin mai multe zguduiri şi rămâne statornic, fiindcă are două temelii; conştiinţa românilor şi încrederea marilor naţiuni europene. Dacă vom câştiga de trei ori atât pământ pe cât avem şi vom pierde aceste temelii, statul român, fie el oricât de întins, va deveni o creaţiune trecătoare, iar dacă vom păstra temeliile de existenţă socială, Rusia ne poate lua ce-i place şi perderile vor fi trecătoare.”

Unitate etnică și de limbă

Argumentând strălucit, cu adevărul istoriei noastre, drepturile româneşti asupra Transilvaniei, Eminescu scria în „Timpul” din 3 aprilie 1882: „Până la sfârşitul sutei XV, românii sunt în Ardeal şi Ţara Ungurească unul din elementele cele mai considerabile în viaţa politică. Trăind sub voievozi proprii şi sub legile lor proprii, fără amestec din partea Ungariei, ziditori şi apărători de cetăţi, pururea buni ostaşi, epoca de aur din ţările noastre, începută cu Mircea şi încheind cu Ştefan cel Mare e o epocă de aur şi dincolo. Românii sunt atât de numeroşi în munţii Ardealului încât fragmente ale populaţiunii Maramureşului fondează sub Dragoş statul Moldovei, fragmente din ţinutul Făgăraşului, Ţara Românească. Cine vrea să-şi facă o idee de energia cu totul elementară a acelui popor să considere că, optzeci de ani după fondarea ei, Moldova ajunge din colțul Ţării de Sus până-n Nistru şi la cetatea Albă, Ţara Românească într-o sută de ani până în Dobrogea şi pe întreg malul drept al Dunării. E o epocă aceasta care în Ardeal produce pe Voievodul Iancu, cum îi zic baladele române şi slave, pe Ioan Huniad Corvin”.

Basarabia Moldovei

Cât privește pretenţiile Imperiului Ţarist asupra Basarabiei, poetul a folosit magistral nu doar argumentul istoric şi al tratatelor diplomatice, ruseşti, ci şi arma retoricii, geniul neamului românesc. El afirma: „Convingerea noastră este, însă, că, din veacul al patrusprezecelea începând, Basarabia n-a fost nici întreagă, nici în parte a turcilor sau a tătarilor, ci a unui stat constituit, neatârnat, deşi slăbit şi încălcat în posesiunile sale, a Moldovei. Moldova era proprietarul locului şi dacă reprezentanţii statului moldovenesc, domnii, ajunseseră atât de slabi încât dreptul era desbrăcat de putere şi nu putea să se apere, aceasta nu e dovada că Moldova a renunţat vrodată la dânsul. Căci un drept nu se pierde decât prin învoirea formală de a-l pierde. Dar fie această învoire smulsă cu de-a sila, fie dictată de raţiuni de stat, fie isvorâtă din orice alte consideraţiuni, nu se modifică şi nu se nimiceşte decât din momentul în care renunţăm la el”. (...)

Integralitate națională

Imediat după Marea Unire din 1918, românii din Sânnicolaul Mare i-au ridicat lui Eminescu o statuie și l-au invitat pe poetul Octavian Goga să ia cuvântul la dezvelirea ei. Marele poet al Ardealului sintetizează importanța lui Eminescu în edificarea edificiului național românesc: „Prin scrisul lui Eminescu a cerut cuvânt ideea integralității naționale, cu toate atributele sale... Un proverb din munții Moldovei, o glumă de pe Tărnava, o frază euritmică din Gorj, toate își dau întâlnire în atelierul lui Eminescu, ca să închege patrimoniul unității. El a fixat mai întâi, și de un caracter definitiv, tablele legii în graiul nostru. Nu e numai codificatorul limbii literare. Eminescu e mai mult, e părintele ideologiei naționale moderne în evoluția noastră. El e cel dintâi român al cărui creștet primește binecuvântarea din cer, dar ale cărui picioare sunt înfipte până în glezne în pământul strămoșesc. ... Lui i s-a mărturisit misterul tracoromanic al începutului. Citiți «Doina» lui, cântecul năzuințelor noastre eterne, e cea mai categorică evanghelie politică a românismului. Eminescu, poetul, e cel mai echilibrat creier politic al României în creștere. Citiți articolele lui și veți vedea că stați în fața unor axiome de valoare permanentă. Ele pot fi invocate la tot pasul ca un îndreptar de pedagogie națională”.

„De la Nistru pân´ la Tisa”, „din Hotin și pân´ la mare”, „din Boian la Vatra Dornii”, „de la Turnu-n Dorohoi”, „de la Brașov pân´ la Abrud”, românii sunt îndemnați să se trezească și să-și ia soarta în propriile mâini. Iată cum se adresează marelui și sfântului voievod ale cărui sfinte moaște odihnesc la Putna: „Ștefane, Măria ta,/Tu la Putna nu mai sta,/Las-arhimandritului/Toată grija schitului,/Lasă grija sfinților/În seama pă­rinților,/Clopotele să le tragă/ Ziua-ntreagă, noap­tea-ntreagă,/ Doar s-a-ndura Dumnezeu/Ca să-ți mântui neamul tău!...”