Episcopul Luca al Crimeei, un chirurg surghiunit pentru credinţă

Orice popor are în mijlocul lui oameni care, prin gândirea, comportamentul şi acţiunile lor conduc pe cei din jurul lor, ridicând la un nivel mai înalt viaţa societăţii din care fac parte. Fără aceşti oameni, întreaga umanitate ar fi mult mai săracă, mai vulnerabilă. Rusia a fost, în secolul al XX-lea, ţara care a dat cei mai mulţi martiri creştini. Mulţi dintre ei au fost personalităţi excepţionale în domeniul în care au lucrat. Între aceştia se numără şi doctorul-chirurg Luca Voino Iaseneţki, arhiepiscop al Crimeei şi reputat savant în medicină, pătimitor pentru Hristos în temniţele comuniste sovietice.

Viaţa acestui om este o copie a vieţii lui Hristos. Slujitor al oamenilor, prin darul vindecării trupurilor, dar şi prin vrednicia sa ca preot şi arhiereu, arhiepiscopul Luca rămâne un model pentru creştinii de astăzi, şi mai ales pentru ierarhi. Mărturia faptelor săvârşite în Biserică, dar şi în sala de operaţii, dovedeşte sfinţenia vieţii lui.

Născut într-o familie evlavioasă, dintr-un tată catolic şi o mamă ortodoxă, Valentin (numele de mirean al sfântului) a avut de mic atracţie pentru desen, absolvind odată cu gimnaziul şi şcoala de artă din Kiev. Capacităţile sale artistice l-au făcut să se hotărască pentru admiterea la Academia de Arte din Petersburg. Cu toată înclinaţia spre pictură, un gând îi dădea mereu târcoale: „Nu am dreptul să mă ocup cu ceea ce îmi place, ci cu ceea ce este de folos pentru oamenii care suferă“. Aşa a ajuns să studieze medicina, care nu l-a cucerit de la început. Fizica, chimia, mineralogia îi păreau nişte discipline inutile, reci. Dar Valentin Iaseneţki manifesta un interes enorm pentru anatomie. Studia oasele, le desena, le modela din argilă, iar capacitatea lui de a schiţa cu mare fineţe, precum şi dragostea pentru formele geometrice, s-au transformat treptat în pasiune pentru chirurgia topografică.

Dacă la început a activat ca medic la spitalul Crucii Roşii kievene, operând pe cei răniţi în războiul izbucnit în 1903 între Rusia şi Japonia, după terminarea acestuia s-a angajeazat ca medic în regiunea Ardatov. Intervenţiile chirurgicale pe care le-a efectuat aici, în urma cărora pacienţi orbi şi-au recăpătat vederea, l-au făcut să fie un medic foarte căutat. Opera de dimineaţă până seara, iar noaptea analiza cazurile cele mai complicate pe care le întâlnise peste zi. Astfel, doctorul Valentin Felixovici a ajuns să descopere metoda anesteziei regionale, care a înlocuit anestezia generală, foarte puţin perfecţionată la acea dată şi considerată chiar mai periculoasă decât operaţia în sine. Transferat la un spital din regiunea Saratov, medicul Iaseneţki avea un program foarte încărcat. Nu rareori primea până la 200 de oameni pe zi la consultaţie, iar în 1909 a făcut 292 de operaţii.

Iată programul unei zile obişnuite din viaţa lui, aşa cum îl descria menajera familiei medicului:

„Doctorul lua micul dejun singur la ora 8:00 şi pleca la spital. De prânzit, venea să prânzească la ora 17:00. După prânz, se odihnea puţin, după care primea bolnavi în cabinet. Apoi lua ceaiul de seară şi se retrăgea la el în cameră. Scria acolo şi citea până se termina gazul din lampă. Deseori îl chemau noaptea la spital. Se îmbrăca în tăcere şi pleca. Niciodată nu se supăra când era chemat. Era un om drept...“

13 ani a lucrat chirurgul Iaseneţki ca medic de ţară, iar în 1917 i s-a încredinţat conducerea spitalului orăşenesc din Taşkent. Dar în Rusia, în acel an începuse Revoluţia. Vremurile erau tulburi. Intelectualii, mai ales cei care frecventau biserica, erau socotiţi suspecţi şi, de multe ori, executaţi fără nici o justificare.

Icoana din blocul operator

În acele vremuri zbuciumate, doctorul Valentin Iaseneţki încerca din răsputeri să aline suferinţele conaţionalilor săi. Iar atunci când Dumnezeu vede că omul se dăruieşte cu iubire aproapelui, îl cheamă la slujiri mai înalte şi-l umple cu darurile sale. Aşa s-a întâmplat şi cu chirurgul renumit din Taşkent, care marturisea mai târziu: „Nici nu visam să fiu cleric, cu atât mai puţin episcop, însă ascunsele căi ale vieţii noastre sunt pe deplin ştiute de Atotştiutorul Dumnezeu, încă din vremea când suntem în pântecele mamei“.

Înainte de a primi acest har al păstoririi credincioşilor, medicul avea să se confrunte cu o mare nenorocire: soţia sa, Ana, contractase tuberculoză pulmonară, boală incurabilă pe atunci. La treizeci şi opt de ani, aceasta lăsa fără ajutor pe soţul ei, împreună cu patru copii.

Suferinţa pe care a trăit-o doctorul Voino-Iaseneţki l-a făcut să se apropie mai mult de Dumnezeu.

Dar şi înaintea acestei pierderi, medicul era foarte credincios. La începutul fiecărei operaţii se ruga, întorcându-se către icoana Maicii Domnului, care se afla în blocul operator al spitalului orăşenesc. Se cunoaşte dârzenia cu care chirurgul a ţinut ca această icoană să nu fie îndepărtată din locul unde binecuvântarea lui Dumnezeu era atât de necesară: sala unde fiecare incizie a doctorului nu trebuia să dea greş. Pe la începutul anilor 1920, imediat după revoluţia din octombrie, una dintre comisiile de revizie a hotărât ca icoana să fie dată jos de la locul ei, motivând: „Sala de operaţie e a statului. La noi, biserica este separată de stat. Dacă chirurgul vrea să se roage, nu îl împiedică nimeni, dar să-şi ţină icoana acasă“. Urmarea a fost refuzul medicului de a mai opera.

Între timp, soţia unuia dintre fruntaşii locali ai partidului necesita o intervenţie chirurgicală complicată. Doctorul Iaseneţki, chemat de urgenţă, a spus că nu va intra în sala de operaţie cât timp icoana nu va fi la locul ei. În acea situaţie dramatică, soţul bolnavei şi-a dat cuvântul de onoare că icoana va rămâne unde a fost mai înainte, dacă femeia suferindă va fi operată imediat. Iaseneţki a intrat în sala de operaţii, iar în dimineaţa următoare icoana se afla la locul ei obişnuit.

Vlădica Luca, şeful spitalului din Taşkent

Evenimentul hirotoniei sale, un profesor de chirurgie bucurându-se de o apreciere unanimă în lumea medicală, a produs o puternică senzaţie la Taşkent în 1921. Ateismul începuse să se manifeste puternic.

Acum, medicul Valentin Iasenţki era întâlnit în sala de operaţii şi la cursurile Universităţii în timpul săptămânii, iar duminica la catedrală, ca preot slujitor. Umbla prin oraş în rasa de cleric, iar aceasta enerva foarte tare conducerea bolşevică de partid. Medic-şef al spitalului, recunoscut ca cel mai bun chirurg, preşedinte al Uniunii Medicilor, în Universitate, doctorul Iaseneţki preda cu crucea la gât. În spital, chirurgul binecuvânta bolnavii înainte de operaţie. Autorităţile au încercat să-l convingă să renunţe la slujirea preoţească, dar el nu s-a lăsat înduplecat.

Unii l-au considerat pierdut pentru ştiinţă, dar nu mică le-a fost mirarea când, în 1922, la primul Congres ştiinţific ţinut la Taşkent, preotul chirurg a prezentat patru comunicări ample, luând cuvântul în dezbateri, unde a dovedit o mare experienţă ştiinţifică şi practică. Tuns în monahism, pe ascuns, din cauza terorii anticreştine, medicul Iaseneţki primea numele Apostolului evanghelist, doctor şi iconar, Luca.

Pentru atitudinea sa sfidătoare la adresa necredincioşilor, Vlădica Luca a suferit multe prigoniri, din care Dumnezeu l-a scăpat nevătămat.

Exilat dincolo de Cercul Polar

Exilat la peste 230 de kilometri dincolo de Cercul Polar de Nord, lăsat fără hrană şi ajutor, medicul arhiereu a îndurat cu credinţă încercările la care cei fără de Dumnezeu l-au supus, făcându-şi datoria de tămăduitor al suferinţelor oamenilor. Mulţi tunguşi, locuitori pe care medicul i-a întâlnit în exilul său, au beneficiat de ajutorul chirurgului episcop. Lui Meletie, un monah nevăzător cu un ochi, i s-a redat vederea în urma unei operaţii de iridectomie săvârşită de doctorul Iaseneţki. „Ţăranii erau recunoscători pentru ceea ce făceam, şi mă duceau la biserică în sănii căptuşite cu covoare. Întotdeauna îmi cereau binecuvântarea, pe care o preţuiau foarte mult. Pentru acestea toate, aveam să plătesc scump“, mărturisea mai târziu arhiepiscopul Luca.

Un al doilea exil, în Arhanghelsk, era răsplata pe care conducerea de stat sovietică o pregătea omului ce adusese vindecare celor din jurul său. Trăind în chinuri, lipsit de respect din partea unora, lăsat fără hrană, bătut cu sălbăticie la interogatoriile Securităţii, arhiepiscopul mărturisea pe faţă credinţa sa: „Oriunde m-ar trimite, peste tot este Dumnezeu“.

Săvârşirea sa din această viaţă, la 11 iunie 1961, a însemnat pierderea unui om al cărui crez a fost: „În viaţă, principalul este să faci bine oamenilor“.