Episcopul Nicolae Popoviciu, martir al Bisericii lui Hristos

Atunci când vremurile se schimbă brutal, dând peste cap valori şi principii profunde acumulate în timp, apar în istorie martirii, oamenii trimişi de Dumnezeu, capabili să apere cu viaţa lor credinţa cea adevărată. Călăuză statornică pe drumul spre Hristos, model viu şi însufleţitor de trăire, acţiune şi dăruire creştinească şi românească, Episcopul Nicolae Popoviciu rămâne ca o mărturie înaintea oamenilor şi a lui Dumnezeu, o jertfă pe care Biserica Ortodoxă Română a dat-o în anii când comunismul căuta s-o înăbuşe.

Atunci când vremurile se schimbă brutal, dând peste cap valori şi principii profunde acumulate în timp, apar în istorie martirii, oamenii trimişi de Dumnezeu, capabili să apere cu viaţa lor credinţa cea adevărată. Călăuză statornică pe drumul spre Hristos, model viu şi însufleţitor de trăire, acţiune şi dăruire creştinească şi românească, Episcopul Nicolae Popoviciu rămâne ca o mărturie înaintea oamenilor şi a lui Dumnezeu, o jertfă pe care Biserica Ortodoxă Română a dat-o în anii când comunismul căuta s-o înăbuşe.

Născut la 29 ianua­rie 1903, în Bier­tan, Sibiu, Epis­copul Nicolae Po­poviciu s-a dedicat de mic Bi­se­ricii şi slujirii ei. Râvna lui pentru Dumnezeu, pentru lucrarea Bisericii, dar şi pentru aprofundarea teologiei ortodoxe, având studii la Academia Teologică Andreiană din Sibiu (1923-1927), la facultăţile de teologie din Atena (1927-1928), de filo­s­o­fie din München (1928-1930), Tübingen, Leipzig şi Breslau (1930-1932), încununate cu titlul de doctor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi (1934), pro­fesor de dogmatică şi apolo­ge­tică la Academia Teologică „Andreiană“ din Sibiu (1932-1936), l-au aşezat în pleiada ma­rilor teologi ortodocşi români, demni să fie aleşi în ierarhia superioară a Bisericii Ortodoxe Române. Acest fapt s-a întâmplat mai întâi în 1929, ca diacon necăsătorit, apoi în 1934 ca preot, iar la 28 aprilie 1936 a fost ales Episcop al Oradiei, unde a păstorit timp de 14 ani. Ajuns în această înaltă treaptă a păstoririi, fervoarea misionară a Episcopului Nicolae Popoviciu s-a manifestat în continuare printr-o intensă activitate pastoral-misionară, în special faţă de educaţia moral-religioasă a tinerilor şi a familiei, şi, ca urmare a zelului său, 12.000 de concubini s-au căsătorit, iar 30.000 de copii, proveniţi din concubinaj, au cunoscut astfel bucuria unei familii binecuvântate de Dumnezeu (George Enache, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, p. 158).

Slujind Bisericii şi neamului românesc

Episcopul orădean a cunoscut îndeaproape şi durerile oamenilor de rând, fiind chiar el unul dintre românii ortodocşi care au suferit dureri, mai întâi din partea ultranaţionaliştilor unguri, în vremea Dictatului de la Viena, când o treime din eparhia sa a fost între graniţele Ungariei horthyste, iar mai târziu, din cauza regimului comunist. Epis­copul Nicolae Popoviciu s-a îm­po­trivit faţă de nedreptăţile umi­litoare şi criminale la care era supusă populaţia româ­neas­că din Transilvania, dar a fost închis, alături de mii de români, bărbaţi, femei şi copii, şi apoi expulzat la Beiuş, pentru că a slujit cauza Bisericii şi a neamului românesc. La fel, cunoscând ade­vărata faţă a regimului „de­mo­cratic popular“, în urma mi­siunilor de combatere a propagandei ateist-staliniste din Basarabia, Transnistria, Ucra­ina şi Crimeea, Episcopul Nicolae Popoviciu şi-a asumat crucea şi a condamnat, fie prin proteste oficiale, prin memorii, prin curajoase cuvântări şi alte acţiuni, propaganda oficială a statului comunist care se amesteca tot mai brutal în activi­tatea şi viaţa Bisericii, desfiinţând eparhii, educaţia religioasă în şcoli, depunând episcopi, dar şi alte măsuri prin care urmăreau distrugerea Bisericii. „Nu s-a pomenit pe lume o mai gravă rătăcire şi mai mare erezie decât aceasta, comunismul, care ca o fiară sălbatică pân­deşte să se arunce asupra tu­turor popoarelor“, iar acest rău, mai susţinea ierarhul oră­dean, „poate fi biruit numai cu ajutorul lui Dumnezeu, având drept armă iubirea“ (pr. dr. Ioan Mircea Ghitea, Episcopul martir Nicolae Popoviciu al Oradiei. Monografie istorică, pp. 163, 167).

„Credinţa şi inimile noastre le vom păstra pentru Dumnezeu“

Din cauza schimbărilor ivite în România, Episcopul Nicolae Popoviciu a înţeles că Biserica trebuie să răspundă ferm: „Via­ţa noastră bisericească se resim­te mult şi dureros de încercările tot mai frecvente şi mai necu­nos­cute ale unor factori externi, de a se amesteca în treburile interne bisericeşti. „Ştiinţa, cultura în această epocă a fost şi este în slujba omului pământesc, şi nu în slujba Celui de Sus, pentru care motiv a suferit şi suferă lumea. Nu avem lipsă de ştiinţă, de cultură, dar avem lipsă de Hristos, de mântuire, de libertatea trupească şi sufletească. (...) Noi am dat şi vom da ceea ce este al cezarului, dar nu vom lăsa să fie luat de la noi ceea ce este al lui Dumnezeu, vom da braţele de muncă, sudoarea noastră, averea şi ultimul cojoc dacă e nevoie, dar credinţa şi inimile noastre le vom păstra pentru Dumnezeu. (...) Trimitem bine­cu­vântarea Bisericii stăpâ­nirii ţării şi îi rugăm ca să ne ocro­tească în spiritul iubirii frăţeşti prin fapte şi nu prin vorbe ca stăpânirea să fie iubită de fiii ţării aşa cum iubeşte tatăl pe fiu şi reciproc, cu atât mai mult cu cât numai o stăpânire iubită de popor poate să guverneze etern“ (ACNSAS, Fond Informativ, dos. 2669, vol. 1, ff. 71-72, apud George Enache, op. cit., pp. 217-218).

Retras la Mănăstirea Cheia

Cuvântările tot mai curajoase, pline de subînţelesuri şi de aluzii anticomuniste, au determinat măsurile radicale din partea reprezentanţilor statului comunist ateu faţă de acest adversar al regimului „democratic popular“, pe care nu au dorit să-l arunce în temniţă, pentru a nu spulbera impresia respectării principiului democratic şi apa­renta colaborare dintre puterea comunistă şi Biserică, ci au ales să-l pensioneze forţat, precum au mai făcut şi cu alţi ierarhi. Până să se ajungă la aceasta, Patriar­hul Justinian şi alţi ierarhi au încercat până în ultima clipă să schimbe deznodământul în cazul „problemei Po­poviciu“, aşa cum era numită de comunişti, însă o multitudine de factori au determinat pen­siona­rea forţată a ierarhului orădean. Aceşti factori, care nu reprezintă decât o parte din complexitatea situaţiei, au determinat statul comunist să forţeze Sinodul ca Episcopul Nicolae Popoviciu să fie pus în retragere din scaunul episcopal al Oradiei şi trimis la Mănăstirea Cheia, din judeţul Prahova, unde a mai trăit 10 ani. Dar suferinţele sufleteşti şi trupeşti, provocate şi de Se­-c­u­ri­ta­te, şi-au pus amprenta asupra ierarhului, care a trecut la Dom­nul în 20 octombrie 1960, fiind înmormântat la Biertan, la data de 22 octombrie 1960. După anul 1990, ca „reparaţie morală şi istorică“ faţă de memoria Episcopului Nicolae Popoviciu, rămăsiţele sale pământeşti au fost înhumate în ziua de 23 august 1992 în Catedrala Epis­co­pală „Biserica cu Lună“ din Oradea.