Ethosul popular românesc în moştenirea colindatului

Reflecţii ale celor mai adânci şi grăitoare trăiri religioase, colindele româneşti aduc în perenitatea timpului liturgic inepuizabila bogăţie a doctrinei creştine. Acest adevărat conglomerat de muzică, artă şi poezie liturgică este primit în casele creştine, aducând în modul cel mai lămurit tuturor Evanghelia Întrupării.

O primă etapă de înţelegere a mesajului pe care ni-l oferă colindele se regăseşte în dimensiunea lor cosmică. Expresii de autentică teologie naturală, ele redescoperă mistic reîntâlnirea omului cu Creatorul său în taina Paradisului pierdut. De aceea, putem vorbi, în duhul colindelor, despre o retrăire restauratoare a întâlnirii noastre cu Fiul lui Dumnezeu înomenit. Temele pe care le găsim aproape recurent evocate în această perioadă sunt revendicate integral liturgic, definind magistral reafirmarea paradigmei omului Dumnezeului înomenit şi omului îndumnezeit. De aceea, „colindele noastre româneşti ne fac să trăim în fiecare an, odată cu Naşterea Domnului, momentul sărbătoresc al împăcării noastre în primul rând cu Dumnezeu Tatăl, iar în al doilea rând cu natura înconjurătoare. Noaptea sfântă a Naşterii Domnului şi a colindelor picură în sufletele noastre ceva din fericirea şi bucuria simplă a primilor creştini, ceva din pacea şi lumina mângâietoare a raiului pierdut. Acest dor al nostru după starea cea dintâi este inundat de bucuria regăsirii noastre ca fii ai lui Dumnezeu prin Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos” (Gheorghe Alexe, „Legătura între om şi firea înconjurătoare în colindele româneşti”, în revista „Mitropolia Olteniei” nr. 4-5/1956, p. 209).

Specificul colindului în Oltenia

Unul dintre sacerdoţii şi dascălii de teologie de vrednică amintire din Cetatea Băniei, părintele Alexie Buzera, a surprins într-o analiză critică specificitatea locală a colindelor din Oltenia. În acest sens, eruditul profesor şi cercetător exprimă dintru început puternica legătură dintre colind şi ethosul popular oltenesc. „La afirmarea «Graiului muzical» oltenesc îşi aduc o valoroasă contribuţie cântecele obiceiurilor tradiţionale, care ocupă un loc însemnat în viaţa folclorică a Olteniei şi, de ce nu, a ţării, creaţii poetico-muzicale şi coregrafice legate de sărbători străvechi, munci agricole şi cadrul vieţii familiale cu o anumită funcţie în viaţa individului şi a colectivităţii, cunoscute în mod obişnuit sub numele de cântece ocazionale. Din această categorie fac parte cântecele legate de sărbătorile de iarnă, în primul rând de Crăciun şi Anul Nou (Urarea de Moş Ajun, Cântecul de stea, Colinda, Sorcova, Pluguşorul, Buhaiul, Vasilca, apoi Capra, teatrul popular cu tematică religioasă sau Vicleiul şi Haiduceasca)” (pr. prof. Alexie Buzera, „Colinde de Crăciun din Oltenia”, în MO nr. 1012/1981, p. 698).

„Urarea de Moş Ajun” sau „piţărăii”

Urmând tradiţiei populare din Oltenia, „Urarea de Moş Ajun” este purtată de copii pe la casele creştinilor începând din noaptea de 23 decembrie şi în dimineaţa zilei de 24. Această practică locală se mai cunoaşte şi cu numele de „piţărăi”, fiind legată de darurile pe care le primesc colindătorii de la fiecare casă (mere, colaci, covrigi, nuci etc.), precum şi de „bâtele de alin, ornamentate printr-o tehnică specială, cu care cei mai mari (vătafii), în unele localităţi din judeţele Gorj şi Mehedinţi, scormonesc în vatra focului pentru a aduce gazdei noroc şi belşug” (ibidem, p. 699). Conţinutul acestei urări a fost transmis prin viu grai din generaţie în generaţie până astăzi, sintetizând anunţul deschis al sosirii binevestitorilor Naşterii Domnului în casele gospodarilor: „Ieşi, nene, cu colăceii/ Că buiră piţărăii/ Bună ziua lui Ajun/ Că-i mai bun-a lui Crăciun/ Porci graşi, unturoşi,/ Să-i mănânce oamenii sănătoşi”. „După colindarea întregului sat şi cântecul ziorilor, colindătorii merg la casa «vătafului» sau în altă parte şi numără banii, sau în primire darurile primite pentru regătirea mesei băieţilor a cărei dată o fixează tot acum şi care marchează încheierea petrecerilor în comun legate de obiceiul colindatului” (ibidem, p. 701).

Colindul de odinioară la Catedrala Mitropolitană din Craiova

Perioada comunistă a încercat să estompeze acest străvechi obicei creştin, interzicând implicit evocarea mesajului religios transmis prin cântarea de colindă. Dacă la sat cenzura nu a avut aproape nici un fel de efect, fiind biruită de ­puternica fibră a tradiţiei populare, la oraş colindul a fost exilat în biserici. Există totuşi mărturii evidente că el nu s-a pierdut, ci prin vrednicia şi dăruirea pastorală a ierarhilor noştri a fost cultivat şi predat mai departe generaţiilor postdecembriste. Este relevantă în acest sens tradiţia concertului de colinde organizat în fiecare an cu binecuvântare vlădicească la Catedrala Mitropolitană „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie” din Craiova. Cronica acestor frumoase şi memorabile întâlniri, permanentizate de ierarhii olteni cu orice risc, se regăseşte în paginile revistei „Mitropolia Olteniei”. Iată de pildă ce conţinut avea programul concertului de colinde din seara de 23 decembrie 1980, organizat în prezenţa vrednicului de pomenire Mitropolit Nestor Vornicescu: „După interpretarea melodiei psaltice a Troparului Naşterii Domnului, armonizat de Al. Podoleanu, corul a efectuat următorul program de colinde: «Bună dimineaţa la Moş Ajun», pe muzică de N. Oancea şi Al. Podoleanu; «O, ce veste minunată!» şi «Vecernii cântă clopote-n vale», în notaţia lui Gh. Dima; «Astăzi S-a născut Hristos», «Steaua sus răsare» şi «Praznic luminos», armonizate de Timotei Popoviciu; «Domnul Iisus Hristos», «Plecarea Magilor» şi «Moş Crăciun», de marele compozitor clasic de muzică corală românească D.G. Kiriac; «La Vitleem», de un alt prestigios compozitor, prof. N. Lungu; «Domnuleţ şi Domn din cer» armonizat de Gh. Cucu; «Noi umblăm şi colindăm», în notaţia muzicală a lui Mihail Bârcă; bine cunoscuta lucrare corală «Iisus» de Adolf Adam şi altele” (arhid. prof. C. Negoescu, „Colinde de Crăciun la Catedrala Mitropolitană „Sf. Dumitru” din Craiova, în MO nr. 1-2/1980, p. 210).

Catafatic şi apofatic în colind

Împletindu-se firesc în cronosul istoriei, colindul a devenit vehiculul teologic cel mai accesibil poporului. Limbajul simplu şi melosul uşor de reţinut au transformat colindul într-un veritabil ethos popular. Dincolo de aspectul estetic se găseşte însă mesajul teologic. Vestea cea bună a Naşterii Domnului, evenimentul mult aşteptat al mântuirii noastre, este retrăit catafatic printr-o întoarcere a omului în elementul natural firesc şi apofatic prin ridicarea raţiunii sale în starea de doxologie angelică: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”.