Sfintele icoane împodobesc bisericile şi casele creştinilor, dar aduc şi sufletelor mângâiere, după voia lui Dumnezeu. În vremurile grele pentru Biserică, în încercările din afară şi dinăuntru, minunile săvârşite prin prezenţa icoanelor au întărit credinţa, au întors din rătăcire, îndreptând deseori gândul şi fapta spre lucrul cel bun şi adevărat. Icoanele din Sfântul Munte Athos sunt mărturia evidentă a puterii mijlocitoare înaintea lui Dumnezeu a Maicii Domnului, ocrotitoarea Sfântului Munte, păzitoarea şi grabnic ajutătoarea tuturor celor credincioşi.
Una dintre cele mai frumoase şi căutate icoane pentru închinare din Athos este cea a Maicii Domnului numită „Portăriţa“, care se găseşte la Mănăstirea Iviron. Cum a ajuns această icoană în Sfântul Munte? Trebuie să ne întoarcem în timpul împăratului bizantin Teofil (829-842), luptător împotriva cinstirii icoanelor. Acest sfânt odor aparţinea unei văduve din cetatea Niceei, care o păstra într-un mic paraclis, unde se ruga zilnic, împreună cu fiul său, Împărătesei Cerurilor. Soldaţii trimişi în oraşe din porunca imperială pentru a aduna toate icoanele din casele credincioşilor, aflând de comoara văduvei, au venit şi i-au propus un târg: îi vor lăsa neatins paraclisul dacă vor primi o sumă de bani. Femeia a cerut un răgaz de o zi pentru a face rost de ei.
Icoana Maicii Domnului călătoreşte pe mare din Niceea spre Athos
După plecarea ostaşilor, împreună cu fiul ei, a îngenuncheat înaintea chipului zugrăvit al Maicii Domnului şi, cu lacrimi în ochi, a spus: „Să nu te superi pe noi, Preabună Stăpână, dar fără voia noastră trebuie să ne despărţim de preasfântă icoana ta, ca să nu fie batjocorită de trimişii împăratului“. Luând apoi icoana, au pus-o pe apă, dar ea, minune! A stat dreaptă, pornind pe mare ca şi cum ar fi fost purtată de un suflu nevăzut. A doua zi, ostaşii s-au întors, dar negăsind nici icoana, neprimind nici banii aşteptaţi, au ucis-o fără milă pe bătrână. Istoria nu se opreşte aici, fiindcă, după un timp, călugării mănăstirii athonite Iviron, situată foarte aproape de ţărmul Mării Egee, au văzut un stâlp de lumină care se înălţa din mare, urcând spre cer. S-au adunat în grabă şi au văzut minunea. O icoană, de mari dimensiuni, mergea pe apă. Câţiva monahi s-au urcat într-o barcă, încercând să recupereze odorul preţios. Dar în zadar! Cu cât se apropiau, cu atât icoana se depărta de ei.
„Coboară la malul mării şi ia acest chip al meu, că vreau să mă dăruiesc vouă…“
Neputând reuşi să o recupereze, călugării s-au întors la mănăstire, rugându-se cu multă evlavie Maicii Domnului pentru a le fi dată icoana în mâinile lor. Nimeni din acea mănăstire nu a primit însă acest dar. Doar unui pustnic pe nume Gavriil, care sihăstrea mai sus de Iviron, i s-a arătat Născătoarea de Dumnezeu spunându-i: „Să cobori la malul mării şi să iei acest chip al meu, că vreau să mă dăruiesc vouă“. A doua zi, pustnicul a coborât la ţărm şi însemnându-se cu semnul crucii a mers spre ea. Icoana a venit în întâmpinarea lui, iar el, luând-o în braţe şi sărutând-o cu evlavie, a dat-o monahilor. Când bătrânul Gavriil a făcut primul pas pe pământ, în acel loc a izvorât un firicel de apă, care curge şi astăzi. Deşi aflat la nivelul mării, izvorul are apă dulce şi, pentru cei ce beau din ea cu credinţă, este tămăduitoare de boli.
Icoana a fost primită cu multă bucurie de monahi, iar preoţii mănăstirii au dus-o cu mare cinste în biserică, unde au făcut slujbă de priveghere închinată Maicii Preacurate, după care au plecat la chiliile lor. A doua zi, paraclisierul însărcinat cu aprinderea candelor, văzând cu mirare că icoana dispăruse din biserică, a fugit să ducă stareţului trista veste. Au căutat-o cu îngrijorare, şi au aflat-o stând în aer deasupra porţilor mănăstirii. Cu rugăciune au luat-o şi au pus-o din nou la locul dintâi, dar şi a doua, şi a treia zi, icoana pleca din biserică şi stătea la poartă. Nedumeriţi, monahii se întrebau despre cauza misterioasei plecări. După multe rugăciuni, Maica Domnului se arată din nou sihastrului Gavriil, înştiinţându-l: „Mergi şi spune părinţilor că am venit aici ca eu să îi păzesc pe ei, şi nu ei să mă păzească pe mine. De aceea să nu mă mai supere, ducând icoana mea în biserică!“. În aceste condiţii, stareţul împreună cu toată obştea mănăstirii au hotărât zidirea unui paraclis la poartă, unde se află icoana şi astăzi. De aceea, Ivironul, ca amplasament este puţin ciudat, în sensul că de cea mai mare importanţă este paraclisul, unde se află icoana, aflat lateral, şi nu biserica mare a mănăstirii.
Vindecarea orbului din naştere
Mari şi multe sunt minunile care s-au făcut în urma rugăciunilor săvârşite înaintea acestei icoane. Foarte cunoscută este minunea întâmplată cu un orb din naştere, care, rugându-se pentru tămăduirea lui, a făgăduit Născătoarei de Dumnezeu că primul lucru pe care îl va vedea când i se vor deschide ochii, îl va face din argint şi-l va dărui mănăstirii. Maica Domnului i-a ascultat rugăciunea şi ochii care nu văzuseră lumina soarelui până atunci s-au deschis. Un lămâi din curtea mănăstirii a fost văzut de cel tămăduit şi, de atunci, în fiecare an, de ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, un lămâi de argint străjuieşte înaintea icoanei, spre amintirea minunii şi slava Fecioarei Maria.
Născătoarea de Dumnezeu, ajutătoarea săracilor
Dar Maica Domnului s-a arătat prin această icoană şi ca sprijinitoare a săracilor. Într-una din zile, la intrarea în Mănăstirea Ivirului, un om flămând s-a apropiat de portar pentru a-i cere o bucată de pâine. Omul pus de pază l-a alungat fără milă, zicându-i: „Fără bani nu poţi primi nimic de aici“. Deznădăjduit, omul a plecat spre Careia, capitala Sfântului Munte. Dar, fiindcă nu mai putea suferi de foame şi de oboseală, s-a aşezat la umbra unui copac, pe o piatră, şi a izbucnit în plâns zicând: „Maica Domnului, nu mai pot. Dă-mi, te rog, o bucată de pâine!“. O femeie s-a apropiat pe neaşteptate de el şi l-a întrebat cu glas mângâietor: „De ce plângi?“. „Nu mai pot de foame, iar portarul mănăstirii m-a alungat pentru că nu am avut să-i dau bani în schimb pentru pâine“. Atunci, femeia, dându-i un ban de aur, i-a spus: „Nu mai fi necăjit, omule! Ţine banul acesta şi-l dă portarului ca să primeşti pâine. Şi spune-i că, dacă vor continua aşa, le voi lua belşugul obştii lor“. Bucuros, săracul s-a ridicat mulţumind şi, ducându-se la portar, i-a cerut pâine din nou. I-a arătat banul de aur şi a fost întrebat de unde l-a dobândit. Povestindu-i-se cele întâmplate, portarul s-a cutremurat. A intrat în biserică şi a văzut că din salba de la icoana Maicii Domnului lipsea un galben. Acum banul de aur era în mâna lui. Cel adus de sărac. L-a chemat pe pelerinul flămând în biserică şi i-a cerut să privească icoana. Omul a recunoscut chipul femeii care se milostivise de el. Atunci, umilit, cel pus de pază s-a ruşinat de fapta sa. Iar stareţul, aflând de gestul nemilostiv al portarului, l-a mustrat cu asprime. Purtarea de grijă pe care Născătoarea de Dumnezeu o avea faţă de cei necăjiţi nu era doar o vorbă goală. Se întâmplase o minune. În urma acestui fapt s-a hotărât ca la poarta mănăstirii să se afle permanent un cufăr în care zilnic să se pună pâine pentru cei săraci, iar acest obicei există până azi la Iviron.
Perşii au fost opriţi de la jefuire prin rugăciunile la icoana „Portăriţa“
În perioada atacurilor perşilor asupra Constantinopolului, necredincioşii, aflând că în Sfântul Munte se află multe mănăstiri cu icoane de mare preţ, au debarcat la Iviron pentru a o jefui. Au luat tot ceea ce au găsit mai valoros şi apoi au încercat să distrugă biserica, legând turla lăcaşului de cult cu frânghii groase pe care le-au prins de corăbiile lor. Monahii, ascunşi de teamă în turnul mănăstirii, speriaţi de fapta pe care păgânii o aveau în gând, au înălţat icoana Maicii Domnului - Portăriţa, rugându-se cu lacrimi: „Stăpâna noastră, oare nu ai spus tu că ne vei fi păzitoare şi ocrotitoare? Nu ne lăsa, ca nu cumva să zică vrăjmaşii noştri: „Unde este Dumnezeul nostru?“, după care au cântat „Apărătoare Doamnă“. După ce au prădat mănăstirea, perşii, conduşi de căpetenia Amira, au urcat în corăbii şi urmau să smulgă cupola bisericii. Dar furtuna mare care a început a dus la scufundarea tuturor corăbiilor, în afară de cea a comandantului persan. A doua zi, Amira s-a întors la mănăstire şi, căzând în genunchi, a adus tot aurul pe care-l furase, zicând: „Am cunoscut puterea Dumnezeului vostru. Luaţi acest aur şi întăriţi zidurile mănăstirii. Rugaţi-vă pentru mine, ca să nu păţesc şi eu ceea ce au păţit tovarăşii mei“.
Despre această icoană se spune că, la sfârşitul lumii, ea va pleca pe mare, după cum a şi venit, iar călugării vor părăsi Sfântul Munte, pentru că acoperământul Maicii Domnului se va lua de acolo. Două sunt zilele în care este acordată o cinste deosebită acestei icoane, 15 august şi luni, din săptămâna luminată, când este celebrată în capela de la ţărmul mării, locul unde sihastrul Gavriil a luat-o din mare.
▲
„Iată, mâna ta este sănătoasă. Nu mai fi întristat de acum înainte!“
Printre celelalte mănăstiri athonite păstrătoare de icoane ale Maicii Domnului în dreptul cărora istoria consemnează fapte minunate se numără şi cea a sârbilor, Hilandar, construită în secolul al XII-lea de prinţul Raţco, fiul regelui Serbiei, Ştefan Nemania. Icoana „Trihirusa“ (Maica Domnului cu trei mâini, căci despre ea este vorba) a fost primită de fiul regelui Serbiei de la monahii lavrei „Sfântului Sava cel sfinţit“ din Ţara Sfântă, unde Raţco fusese pentru închinare.
Această icoană s-a arătat făcătoare de minuni încă înainte de a ajunge pe Muntele Athos. Şi iată cum! În timpul împăratului iconoclast Leon al III-lea Isaurul (717-741), un tânăr învăţat, pe nume Ioan, locuitor în Damascul Siriei, căuta prin scrierile lui să apere dreapta credinţă privind cinstirea icoanelor. Ioan era foarte preţuit în cetatea Damascului şi iubit de către conducătorul acestui oraş. Aflând că Ioan se împotriveşte poruncii imperiale care socotea cultul icoanelor ca pe o manifestare de idolatrie ce provoacă mânia lui Dumnezeu şi explică toate nenorocirile imperiului, Leon ticluieşte în anul 717 o scrisoare falsă, prin care Ioan l-ar invita pe împăratul bizantin să cucerească capitala Siriei. Adăugând la aceasta propria epistolă către autorităţile din Damasc, împăratul bizantin reuşeşte stoparea propovăduirii lui Ioan, căruia i se taie mâna dreaptă, cea care scrisese pentru apărarea dreptei credinţe. Mâna lui Ioan a stat o zi întreagă spânzurată în piaţa oraşului, pentru a fi pildă pentru toţi. Spre seară, Ioan, chinuit de durere, a cerut prin cunoscuţi să i se dea mâna tăiată înapoi. Comandantul cetăţii s-a învoit, iar Ioan, luându-şi mâna, s-a rugat înaintea icoanei Maicii Domnului, zicând: „Preacurată Stăpână, tu ştii că pe nedrept mi s-a tăiat mâna, fie-ţi milă de mine; tinde dreapta ta şi vindecă dreapta mea, ca să o pot folosi spre apărarea dreptei credinţe!“.
De ce se numeşte „Trihirusa“
Rugându-se el multă vreme aşa, cu lacrimi, din cauza oboselii a adormit şi în vedenie i s-a descoperit Fecioara Maria, spunându-i: „Iată, mâna ta este sănătoasă. Foloseşte-o după cum ai făgăduit şi nu mai fi întristat de acum înainte!“. Deşteptându-se, Ioan a văzut că mâna dreaptă era acum la locul ei. Doar un semn roşu lăsa să se vadă locul unde fusese tăiată. Întreaga cetate a aflat fapta petrecută cu acest tânăr. Unii spuneau că nu lui Ioan i s-ar fi tăiat mâna, ci unui rob pe care acesta l-ar fi trimis în locul său. Pentru a stabili adevărul, comandantul Damascului l-a chemat pe Ioan, cerându-i să arate mâna sa dreaptă. Văzând semnul rămas, şi-au dat seama că se întâmplase o minune. Cel din porunca căruia i se tăiase mâna, recunoscându-şi vinovăţia, l-a chemat pe Ioan la sine, rugându-l să vină în slujba sa. Dar Ioan i-a răspuns: „Iartă-mă, dar eu nu pot să-ţi mai slujesc de acum înainte. Vreau să îmi închin viaţa lui Dumnezeu şi să-i slujesc celei care şi-a făcut milă cu mine“. Drept mulţumire pentru vindecarea sa, Ioan a făcut o mână de argint, după mărimea dreptei lui celei tăiate, şi a lipit-o de icoana Maicii Domnului, înaintea căreia primise tămăduire.
După aceasta, luând icoana, s-a dus la Mănăstirea „Sfântul Sava cel sfinţit“ din Ţara Sfântă, unde s-a călugărit şi a scris mai multe opere despre învăţătura creştină. Acesta a fost Sfântul Ioan Damaschinul, marele dascăl al Bisericii lui Hristos din secolul al VIII-lea. Mai târziu, călugării de la „Sfântul Sava“ au dat prinţului Raţco al Serbiei această icoană. Când turcii au invadat Serbia, icoana a fost trimisă la Hilandar. O copie a acestei icoane a fost trimisă în anul 1661 în Rusia, stabilindu-i-se chiar o zi specială în care este venerată, 25 iulie.
Maica Domnului, stareţa Hilandarului
Icoana Trihirusa a ajuns la Athos din Palestina. Ea a fost aşezată în altarul bisericii, dar nu pentru mult timp. Murind stareţul Hilandarului şi neştiind pe cine să aleagă conducător al obştii, între monahi au început neînţelegerile. În acest timp, icoana Maicii Domnului a părăsit locul unde fusese aşezată iniţial şi a fost găsită mai multe zile în strana stareţului. Călugării erau nedumeriţi de ce se întâmpla. Dar un pustnic bătrân, cu viaţă îmbunătăţită, le-a desluşit minunea, zicându-le: „Maica Domnului m-a trimis să vă spun ca de acum înainte să nu mai puneţi stareţ, pentru că ea voieşte să fie stareţa şi ocrotitoarea mănăstirii“. Şi de atunci, Hilandarul nu mai are stareţ, ci numai ajutor de stareţ care se ocupă cu treburile mănăstirii. Iar când monahii au vreo trebuinţă, merg şi iau binecuvântare de la icoana Maicii Domnului.
▲
„Prodromiţa“, icoana cu chipurile nefăcute de mână omenească
Dar nu numai grecii sau sârbii au icoane ale Maicii Domnului înaintea cărora s-au săvârşit fapte minunate, ci şi românii, la Schitul românesc Prodromu, păstrează în biserica lor un astfel de odor preţios. După întemeierea acestei mănăstiri, la jumătatea secolului al XIX-lea, ieroschimonahul Nifon a dorit să înzestreze schitul cu o icoană a Fecioarei Maria, care să fie ocrotitoare a acestui sfânt lăcaş, aşa cum au toate mănăstirile athonite. Pentru că nici un pictor nu corespundea dorinţei stareţului român, a fost căutat în Moldova un meşter capabil de realizarea acestei lucrări. Iordache Nicolau din Iaşi a fost cel ales pentru a lucra icoana Maicii Domnului. Lucrul la icoană mergea bine. Meşterul ajunsese la pictarea chipurilor, dar aici s-a oprit. Toate încercările pe care le făcuse pentru zugrăvirea feţelor din icoană au însemnat tot atâtea eşecuri. Cuprins de deznădejde, pictorul a acoperit cu o pânză icoana neterminată şi, mâhnit, fără să mănânce sau să bea ceva, s-a adâncit în rugăciune. A doua zi de dimineaţă, zugravul ieşean a intrat în atelier cu gândul că va izbuti să termine lucrarea încredinţată de părinţii athoniţi. Dar, minune, luând pânza de pe icoană, a descoperit chipul pictat al Maicii Domnului, nefăcut de mână, strălucitor. Au fost anunţaţi călugării români din Athos şi, toţi văzând icoana, s-au închinat cu evlavie, spunând: „Cu adevărat, mare dar ne-a făcut Maica Domnului!“. Până a ajuns în sfântul Munte, această icoană a fost un izvor de vindecare pentru mulţi dintre cei care s-au rugat înaintea ei. Oameni bolnavi şi neputincioşi veneau şi se închinau la icoană, apoi erau stropiţi cu agheazmă, după care plecau acasă sănătoşi. Chiar domnitorul Ioan Cuza, auzind despre ea, a zis: „Să se oprească icoana în ţară, pentru că aici s-a făcut minunea pictării chipului Maicii Domnului“. Dar icoana a ajuns în Sfântul Munte, la schitul românilor din Athos, şi a primit numele de Maica Domnului - Prodromiţa.
