Eugen Ionescu: „Numai harul poate da certitudinea că lumea este adevărată“

„Omul modern, universal, este omul grăbit, el nu are timp, e prizonierul necesităţii, nu înţelege că un lucru poate să nu fie folositor; nu înţelege nici că, în fond, tocmai utilul poate fi o greutate inutilă, împovărătoare. Dacă nu înţelegem utilitatea inutilului, inutilitatea utilului, nu înţelegem arta; iar o ţară unde arta nu e înţeleasă este o ţară de sclavi sau de roboţi, o ţară de oameni nefericiţi, de oameni care nu râd şi nici nu surâd, o ţară lipsită de spirit; acolo unde nu există umor, nu există râsul, există mânia şi ura“, scria Eugen Ionescu în „Note şi contranote“.

Grădina Luxembourg. Vară. Cald. Un teatru de marionete îşi înfăţişează comorile amuzante sub ochii câtorva copii. Toţi râd şi bat din palme entuziasmaţi. Într-un colţ, alături de mama sa, unul dintre ei stă şi ascultă cu seriozitate. Starea sa contrastează puternic cu a celorlalţi. Deşi se aud peste tot hohote de râs, el nici măcar nu zâmbeşte. Tace şi priveşte atent spectacolul. Gravitatea înfăţişării sale o îngrijorează pe tânara mamă. Crede că micuţul s-a plictisit. Îl întreabă dacă vrea să plece. El neagă. Este fascinat, de marionete. Atât de fascinat încât nu îndrăzneşte nici măcar să surâdă. Vede în faţă spectacolul lumii şi este uimit. Ca fiecare om care se descoperă pe sine.

Eugen Ionescu avea să mărturisească peste mulţi ani: „Spectacolul marionetelor mă ţinea pe loc ca stupefiat, prin vederea acestor păpuşi care vorbeau, care se mişcau, care se ciomăgeau. Era însuşi spectacolul lumii, care, neobişnuit şi neverosimil, dar mai adevărat decât adevărul, mi se înfăţişa sub o formă nesfârşit de simplificată şi caricaturală, ca pentru a-i sublinia grotescul şi brutalul adevăr“.

Familia destrămată

Eugen Ionescu nu a avut o copilărie fericită. Deşi s-a născut în oraşul Slatina, şi-a petrecut o mare parte din viaţă în Franţa. Momentele de început, primii paşi i-a făcut la Paris, apoi în alte oraşe franceze. Din nefericire, nu s-a putut bucura de prezenţa ambilor părinţi. Tatăl său, plecat pe front cu ocazia primului război mondial, a evitat să se mai întoarcă. Profitând de avantajul situaţiei sale politice (devenise inspector general), şi-a acuzat soţia de părăsirea domiciliului conjugal. Soţia nici măcar nu ştia de acest lucru şi încă îl mai aştepta să revină de pe front. În lipsa ei, a intentat divorţ şi a obţinut prin diverse mijloace custodia ambilor copii. Eugen mai avea o soră, Marilina. Copilul cel mai mic al familiei, Mircea, murise la doar un an şi jumătate din cauza unei meningite acute. La 13 ani, Eugen Ionescu se întorcea în România, unde nu îl aştepta o perioadă prea fericită. Tatăl său se recăsătorise între timp, iar mama vitregă nu se aştepta să locuiască împreună cu Eugen şi Marilina. De altfel, sora sa a fugit de acasă la doi ani de la mutarea în Bucureşti. Scandalurile violente din interiorul familiei au determinat-o să se mute la mama lor naturală, care venise în Bucureşti pentru a fi mai aproape de copiii ei.

Această decizie nu putea să nu aibă un efect asupra tânărului Eugen care, la scurtă vreme, după ce împlinise 17 ani, a luat aceeaşi hotărâre. S-a mutat şi el la mama sa. Tatăl a încercat o vreme să menţină legătura. Tânărul Eugen era, însă, mult prea afectat de deciziile luate de acesta pe parcursul copilăriei sale. Când părăseşte România, în 1938, îşi părăseşte definitiv şi tatăl.

Primele încercări literare

Deşi a debutat ca poet şi jurnalist, Eugen Ionescu a stârnit interesul publicului cu un volum de critică literară. Titlul acestei scrieri este „Nu“. La doar 25 de ani, Eugen Ionescu a pornit un întreg val de polemici publicând această colecţie de articole şi note de jurnal. Critica propriu-zis marii autori recunoscuţi ca atare la vremea respectivă: Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Mircea Eliade. În ciuda controversei create, a primit premiul Fundaţiei Regale, acordat de o comisie condusă de Tudor Vianu. La 27 de ani se căsătoreşte cu Rodica Burileanu, iar la 33 de ani pleacă definitiv în Franţa. În tot acest timp, cuprins între publicarea volumului „Nu“ şi plecarea în Franţa, a fost nevoit să predea limba franceză pentru a se întreţine. Anii respectivi nu au fost deloc uşori. Greutăţile întreţinerii propriei familii au depăşit deseori răbdarea şi puterea lui Eugen Ionescu. Totuşi, a reuşit să depăşească aceste momente dificile şi să înceapă o viaţă nouă în Franţa, pentru a putea găsi frumuseţea literaturii. „Repet, fac literatură ca să găsesc acea frumuseţe intactă în noroi. Şi cărţile şi piesele mele sunt o chemare, expresia unei nostalgii, caut o comoară scufundată-ntr-un ocean, pierdută în tragedia istoriei. Ori, dacă vreţi, caut lumina şi mi se pare că o găsesc când şi când. Din cauza asta nu numai că fac literatură, din cauza asta m-am şi hrănit cu ea. Căutând mereu acea lumină adevărată de dincolo de tenebre. Scriu în noapte şi spaimă, luminat la răstimpuri de umor. Dar nu luminarea aceasta, nu lumina aceasta o caut. Piesa de teatru, confesiunea intimă sau romanul rămân sumbre dacă, după ce am străbătut tenebrele, nu dau de lumină.“

Unul dintre întemeietorii teatrului absurd

„Când mi se pune întrebarea: De ce scrieţi piese de teatru?“, mă simt întotdeauna foarte încurcat, nu ştiu ce să răspund. Mi se pare uneori că m-am apucat de scris teatru pentru că îl uram. Citeam opere literare, eseuri, mergeam la cinema cu plăcere. Ascultam din când în când muzică, vizitam galeriile de artă, dar nu mă duceam, ca să zic aşa, niciodată la teatru“ („Note şi contranote“). Afirmaţiile lui Eugen Ionescu sunt, poate, paradoxale. Nu trebuie, însă, judecate ad litteram. Să nu uităm că este considerat unul dintre întemeietorii „teatrului absurd“. Teatrul absurd nu este un model de scriere lipsită de raţiune. Este doar o nouă posibilitate de provocare a minţii. O provocare la a gândi. „Expresiei de «absurd» i-o prefer pe cea de insolit sau de sentiment al insolitului. Se întâmplă ca lumea să pară golită de orice expresie, de orice conţinut. Se întâmplă s-o priveşti ca şi cum te-ai naşte în acel moment, şi atunci ni se pare uimitoare şi inexplicabilă.“ Istoria primei piese scrise de Eugen Ionescu, „Cântăreaţa cheală“, o demonstrează deplin. Aceasta s-a născut dintr-un manual de limbă engleză. Eugen Ionescu încerca să înveţe engleza şi îşi copia anumite fraze într-un caiet separat. La un moment dat, frazele au început să se reaşeze într-un mod hilar. Eugen Ionescu a ajuns astfel, să parodieze limbajul sec, repetitiv, cotidian. Numai că a făcut lucrul acesta cu adevăruri esenţial exprimate, cum ar fi numărul zilelor săptămânii sau faptul că tavanul este sus, iar podeaua jos. A ajuns astfel să spună că săptămâna are doar trei zile: marţi, joi şi marţi. Oricum pentru omul banal toate zilele sunt la fel. Doar denumirea le deosebeşte. Eugen Ionescu a schimbat o simplă formalitate exterioară.

Părerea despre critică

Unul dintre momentele dificile experimentate de Eugen Ionescu a fost cel al conflictului cu marele critic englez Kenneth Tynan. Acesta îşi exprimase prima dată aprobarea faţă de stilul folosit de către Ionescu, pentru ca apoi să îşi schimbe brusc părerea şi să îl critice tăios. Eugen Ionescu a fost foarte direct în răspunsul său. „Oamenii de litere, autori şi critici, constituie un grup destul de restrâns; un fel de familie ai cărei membri, ca în toate familiile, îşi poartă pică unii altora din diferite motive sau interese mărunte. Rufele murdare nu se spală în familie. Ele sunt întinse în văzul întregii lumi. Grav este faptul că nu numai publicul, care nu cunoaşte nimic din evenimentele mărunte, ia afirmaţiile drept un lucru sigur, însă profesorii, cercetătorii, criticii îndepărtaţi sunt înşelaţi. Ei cred în obiectivitatea criticilor.“ Nu este greu de sesizat că Eugen Ionescu nu considera critica drept o condiţie importantă pentru reuşita operei, dar o cataloga clar drept o piedică în calea ei. Creaţia trebuia lăsată să se dezvolte. O critică neavenită şi provenită din partea unui critic renumit putea să distrugă o operă importantă.

A fost un om dedicat rugăciunii

Eugen Ionescu şi-a încheiat drumul pământesc la venerabila vârstă de 84 de ani. Fusese ales încă de la 61 de ani membru al Academiei Franceze, un titlu acordat extrem de rar unei persoane din afara Franţei. Era întotdeauna perceput drept o persoană rezervată. Nu neapărat un om apropiat de Dumnezeu. Notele sale de jurnal spun însă altceva. Ne demonstrează că Eugen Ionescu a fost un om dedicat rugăciunii. „Numai harul poate da sentimentul sau certitudinea că lumea este adevărată, substanţială. Numai realitatea metafizică poate da plenitudine, un conţinut realităţii cotidiene care, altfel, mi se pare goală, suspendată în neant.“ Sunt uimitoare aceste mărturii despre Dumnezeu, atât de clare, scrise din inimă de către Eugen Ionescu. Dorul după Dumnezeu, însetarea existenţială cuprinde şi dorinţa ca toţi ceilalţi să se poată împărtăşi din acelaşi izvor. „A avea puterea să trăieşti moartea ca să nu mori: cu moartea pre moarte călcând! Cine merită să fie salvat? Cu naivitate zic că aş vrea să fiu salvat... dimpreună cu soţia, fiica, mama, mama soţiei mele, sora mea, cu tata, cu prietenii mei, cu duşmanii mei, cu lumea, lumea aceasta... pe care atât de mult aş vrea, cum o voia şi o spunea Peguy, s-o înalţ la cer.“