Europa catedralelor

O biserică sau un locaș de cult face legătura pe filiera tradiției cu înaintașii noștri. E o formă de asumare și mărturisire prin faptă a ceea ce suntem sau ne dorim să fim. Cine își poate imagina astăzi o catedrală din Occident fără muzica lui Pachelbel sau Bach? Ele sunt locurile prin excelență nu doar ale cultului divin (așa cum mai este el înțeles în urma secularizării), ci și un spațiu cultural îmbibat de arhitectura romană sau gotică și de barocul din secolele XVI-XVII.

Nu degeaba Cioran filosoful spunea că atunci „când îl as­culți pe Bach vezi cum se înfiripă Dumnezeu. Căci muzica lui este generatoare de Divinitate. O viziune plastică a fiinţei divine ţi se desfăşoară în faţă şi creşte Dumnezeu sub ochii tăi” (Silogismele amărăciunii).

Europa, un spațiu prin tradiție al catedralelor

Începând cu secolul al XII-lea, Europa „s-a acoperit” de catedrale. Aceste noi edificii - noi în sensul de gradioase și ca reflecție a unei noi rânduiri statale, economice și legislative, au fost construite spre slăvirea lui Dumnezeu, fiind un mijloc de expresie al artei gotice. Oamenii din perioada Renașterii, cei care au denumit stilul arhitectural, au folosit acest nume cu trimitere la goți în mod specific, dar referindu-se în general la barbari. Vorbim de un fel de ignorare a tot ceea ce a însemnat din punct de vedere stilistic arhitectura gotică.

Abația închinată Sfântului Dionisie (Saint Denis) din Île de France (construită începând cu anul 1135) este considerată ca fiind locul de naștere al catedralelor. Arcul gotic poate fi interpretat și ca simbol religios și politic, căci de fapt Abbaye Saint Denis nu este altceva decât o mănăstire regală. Prestigiul arhitectural va reflecta în primă fază persoana regelui Franței, aproape de a fi sacralizat (a nu se uita că o bună parte din regii Franței au fost canonizați), dar, ulterior, catedrala devine simbolul puterii și bogăției episcopului. Pe de altă parte, catedrala este casa lui Dumnezeu, căci ea este de fapt întruparea Ierusalimului ceresc.

Dimensiuni cu sensuri biblice

Adeseori, dimensiunile catedralelor au făcut trimitere la unele referințe biblice. Spre exemplu, Notre Dame de Paris a fost construită conform dimensiunilor Templului Ierusalimului amintite în Primul Legământ. La Amiens, nava centrală măsoară 50 de coți, aceeași lungime pe care o avea arca lui Noe. Catedralele Amiens și Beauvais măsoară ambele 144 coți, ca Ierusalimul ceresc amintit în capitolul 21 al Apocalipsei.

Arta gotică a căutat să exprime un ideal prin îmbinarea dintre perfecțiune și armonie. Arhitecții școlii din Chartres au fost interesați de tratatele Antichității, în special de matematică și geometrie, înțelegând că lucrarea lor trebuie să-L preaslăvească pe Dumnezeu Creatorul. Cele mai multe catedrale au fost construite mai întâi în Île de France și în Picardie, mai ales în apropierea carierelor de calcar, tocmai pentru a fi în apropierea materiei prime - piatra, deoarece transportul era costisitor. La mijlocul secolului al XIII-lea a fost descoperit un nou tip de calcar, mult mai curat și mai solid. Acesta nu a mai fost folosit doar ca piatră tăiată, ci ca ornament de fațadă și pentru sculpturi de mare precizie. Așa-numita dantelă de piatră este una din caracteristicile goticului flamboyant.

Timp, efort și materiale cât mai rezistente

În același timp, lemnul nu mai este utilizat ca material de construcție, el fiind înlocuit cu fierul - un material mult mai rezistent alături de piatră. Tot din secolul al XIII-lea, șantierele de construcție încep să se mecanizeze (desigur, în sensul dezvoltării din acea epocă), apa devenind energia motrice folosită pentru transportul diferitelor materiale sau unelte de lucru. Spre exemplu, catedrala din Beauvais (80 km depărtare de Paris), una dintre cele mai înalte din lume, este cea care conține cel mai mult fier în structura sa. Goticul ca sinonim al luminii a cerut utilizarea sticlei ca material de construcție pentru vitralii - cele care au respectat un program iconografic elaborat de clerici.

Un șantier de catedrală dura în medie cel puțin 50 de ani dacă nici o problemă financiară sau politică nu apărea. El regrupa un număr important de bresle: arhitecți, zidari, dulgheri, sticlari, pietrari, sculptori, fierari, pictori, ca să nu mai vorbim de toată administrația, în jur de 100 de persoane. Fiecare breaslă este organizată având o ierarhie și o împărțire a sarcinilor. Recunoscuți pentru calitățile lor tehnice, nu e de mirare că lucrau pe mai multe șantiere, acești lucrători se bucurau de aprecierea societății, munca lor fiind bine remunerată, iar numărul de zile lucrate într-un an nu depășea 250 (nu lucrau în perioada de iarnă, nici în duminici sau sărbători).

Veritabile simboluri ale Evului Mediu, catedralele au înrădăcinat și mai mult credința creștină în așezările urbane, fiind în căutare de înălțime (adeseori copleșitoare) și lumină, îmbinând în același spațiu arhitectural elanul spiritului și progresul tehnic.

De la cult la patrimoniu

Catedralele din spațiul occidental secularizat au devenit prin intrarea în posesia statului un subiect de discuție în ce privește destinația lor.

De ce construim catedrale când avem unele deja construite de înaintașii noștri? Vorbim de un timp, de o eră a Europei mănăstirilor și catedralelor? Reflectă ele o sete de putere și o bogăție a clerului?

Importanța Bisericii în societatea medievală este una bine cunoscută. Personajele principale ale societății din acele vremuri: clerul și burghezia erau ambele în căutarea puterii? Trebuie amintit că în spațiul occidental foarte puține catedrale sunt de dinainte de secolul al XVIII-lea. Franța este iarăși surprinzătoare, căci, deși multe locașuri de cult au fost distruse în primii ani de după 1789, ele au fost reconstruite pe la 1850-1860, fiind mult mai mari și încăpătoare față de cele precedente. Deci au ținut cont și de noua realitate demografică. Altfel spus, chiar și în epoca modernă, sentimentul religios în Occident nu a fost nimic prin cadrul legislativ sau prin ideile filosofice din acea perioadă.

O catedrală, indiferent de perioada în care este construită, reflectă nu doar o năzuință, ci și o stare de fapt în societatea respectivă. Din punct de vedere istoric, da, putem vorbi de un timp al catedralelor înțeles ca acela care fundamentează și conferă o identitate popoarelor europene, clerul și burghezia fiind sprijinite în acest demers de către oamenii simpli. Așadar, generalizarea ideii că cele două pături superioare ale societății erau doar în căutarea bogăției și a puterii este una eronată tocmai prin faptul că nu ține cont de nuanțe.

Revenind la problema desti­nației catedralelor în prezent, în Franța, Stéphane Bern, cunoscut realizator tv și delegat al președintelui Emmanuel Macron în domeniul conservării patrimoniului național, a lansat, nu cu multă vreme în urmă, ideea de a plăti pentru a vizita catedralele. Taxa de intrare - aplicată tuturor celor care vor să intre într-o biserică, ar urma să fie folosită exclusiv pentru întreținerea locașurilor de cult. Ideea a fost respinsă de Biserica Franței (Adunare a Bisericii Romano-Catolice), care a subliniat că bisericile sunt „înainte de toate locuri de rugăciune și cult unde accesul trebuie să fie liber”. Cu toate acestea, în Europa sunt mai multe țări unde accesul în catedrale și biserici este cu plată - Italia, Germania, Marea Britanie sau Spania.

În 2012, Consiliul permanent al Conferinței Episcopilor italieni a publicat o notă în care „reafirmă principiul accesului gratuit în biserici, înțelese ca locuri dedicate înainte de toate rugăciunii comunitare și personale”. Rămâne problema turismului de masă, care, în Italia ca și în Franța, aduce adesea monumentele în categoria „produselor de consum” și care fragilizează și mai mult echilibrul greu obținut. Adesea, accesul pe baza unui tichet rezolvă nu doar aspectele economice, ci și pe cele ce sunt legate de gestionarea numărului de persoane care pot intra în biserică în același timp. Însă rolul fundamental al bisericii este să fie un spațiu dedicat liniștii și rugăciunii.