Evagrie Ponticul, filosoful deşertului egiptean

Între nevoitorii pustiei din Egipt, puţini au avut capacitatea de a reda în scris experienţele duhovniceşti ale vieţii lor în detalii atât de fine cum a făcut-o Evagrie. Doar Sfântul Ioan Cassian este cel care l-ar putea depăşi. Studiul pe care Evagrie ni l-a lăsat asupra celor opt gânduri ale răutăţii ne arată, aşa cum spun cântările Bisericii, că în pustie au înflorit crinii nepătimirii. „Am văzut acolo (în pustia Egiptului) un om cu totul înţelept şi în toate minunat, cu numele Evagrie, care între celelalte calităţi ale duhului său ajunsese la un asemenea dar al deosebirii duhurilor, încât sunt de părere că nici unul dintre părinţi n-a ajuns la o asemenea cunoştinţă a lucrurilor subtile şi duhovniceşti“. Aşa îşi începe Rufin, un aristocrat roman, venit pentru a cunoaşte viaţa nevoitorilor din deşertul egiptean, depănarea amintirilor lui.

Născut în anul 345, în localitatea Ibora, situată pe malul râului Iris din nordul Turciei de astăzi, Evagrie a studiat în tinereţea sa la şcolile din Cezareea Capadociei. Tatăl său, care era episcop, fusese hirotonit chiar de Sfântul Vasile cel Mare, arhipăstor pe tronul Cezareei. Prin tatăl său, Evagrie a ajuns să-l cunoască pe marele ierarh care l-a hirotesit citeţ şi l-a primit în clerul său. Sfântul Vasile a lăsat asupra tânărului ucenic o puternică influenţă, fapt mărturisit într-un fragment dintr-o scriere evagriană care-l numeşte pe sfânt „stâlp al adevărului.“

Aflat aproape de marele capadocian, Evagrie a intrat în contact cu modul de viaţă monahal vasilian, ale cărei baze au fost sistematizate în lucrarea „Regulile monahale“. Dar Sfântul Vasile a murit pe neaşteptate în 379, la numai 49 de ani, iar Evagrie, cuprins de căutarea „filosofiei celei înalte“ şi a unui povăţuitor care să-l călăuzească spre dobândirea ei, a fost nevoit să plece la Constantinopol, unde l-a întâlnit pe Grigore de Nazians, căruia i-a urmat plin de entuziasm.

În anii tulburi, 380-381, bisericile din Constantinopol erau toate câştigate de arienii care negau dumnezeirea Mântuitorului Hristos. Ortodocşii nu dispuneau decât de o mică capelă numită Anastasia (Învierea), unde Sfântul Grigorie predica învăţătura de credinţă cea adevărată. Prin cuvântările sale, Grigorie reuşea să ţină trează conştiinţa ortodoxă, iar spre sfârşitul anului 380 avea să fie instalat solemn, în Biserica „Sfinţii Apostoli“, de către împăratul Teodosie cel Mare, ca arhiepiscop al Constantinopolului. Evagrie a fost hirotonit diacon de sfânt şi, prin elocinţa sa, a constituit un sprijin pentru arhiepiscopul capitalei bizantine în lupta sa cu ereticii arieni. În Grigorie, Evagrie a găsit îndrumătorul de care avea nevoie în viaţa creştină şi în aprofundarea teologiei. Dar în 381, arhiepiscopul Constantinopolului, scârbit de intrigile ţesute împotriva lui la Sinodul al II-lea, a părăsit oraşul, lăsându-l pe Evagrie în seama succesorului său, Nectarie.

Oratorul faimos ajunge la Ierusalim

Faima de strălucit orator şi aspectul său plăcut aveau să-l facă pe Evagrie cunoscut şi apreciat de lumea bună din Bizanţ. Pentru aceste calităţi, soţia unuia dintre prefecţii oraşului s-a îndrăgostit de tânărul diacon, el nerămânând insensibil la aceste simpatii. Plănuirea unui atentat criminal împotriva sa din partea soţului gelos l-a determinat să fugă cu o corabie care avea să ajungă la Ierusalim. Aici, ucenicul Sfântului Grigorie a întâlnit pe Rufin şi Melania, doi aristocraţi romani care, vânzându-şi averile şi mânaţi de dorul cunoaşterii vieţii sfinţilor din Răsărit, vizitaseră Egiptul şi Ţara Sfântă, unde întemeiaseră pe Muntele Măslinilor două mănăstiri, una de maici şi alta de călugări. Aşadar, în acele locuri, aflate departe de lumea civilizată, puteau fi întâlniţi oameni cu instrucţie aleasă, romani şi greci, ca Rufin, Albinus, Melania, Ieronim, Evagrie, cu o cultură bogată, dar şi cu un suflet ales, plin de virtuţi şi iubitor de Dumnezeu.

Diaconul grec a părăsit Constantinopolul în urma unui jurământ făcut cu sine de a-şi schimba viaţa. Cu toate acestea, făgăduinţele făcute au fost curând uitate. Dar o boală fără remediu, o puternică febră avea să-i reamintească lui Evagrie promisiunea făcută cândva în capitală. Şase luni a zăcut ţintuit la pat fugarul bizantin, până când Melania, apropiata lui, cercetând trecutul lui, a smuls de la el reînnoirea legământului călcat. În urma rugăciunilor intense făcute de Melania, Evagrie s-a vindecat după câteva zile şi a primit în Duminica Paştilor, din anul 383, haina monahală din mâinile lui Rufin.

Ucenic al marelui ascet Macarie Egipteanul

Imediat, proaspătul monah a plecat în Egipt şi s-a stabilit în pustia Nitriei, unde se afla o colonie monahală organizată chinovial, aşezată la 50 de kilometri sud-est de Alexandria. Aici a rămas doi ani, după care s-a retras mai adânc în pustia deşertului, la Kellia, unde şi-a petrecut restul vieţii sale încheiate în ianuarie 399.

16 ani a stat Evagrie în Egipt, timp în care a dobândit meşteşugul luptei duhovniceşti de la înţelepţii deşertului, Macarie Alexandrinul, Ioan de Lycopolis, supranumit „văzătorul Thebaidei“, şi Pafnutie Kephalas. Deşi viaţa în pustia Nitriei şi în Kellia nu se desfăşura după reguli scrise, asemenea celor din comunitatea întemeiată de Sfântul Pahomie cel Mare, monahii aveau ca reper modelul viu al bătrânilor a căror autoritate duhovnicească reprezenta norma supremă a obştii.

Pentru a ajunge monah este nevoie de îndrumarea unui părinte duhovnicesc, un bătrân experimentat căruia să-i încredinţezi întreaga viaţă. Evagrie şi-a găsit în Macarie Egipteanul mentorul său spiritual, capabil să-l înveţe acea înţelepciune pe care cultura greacă nu i-o putuse transmite. Macarie a reprezentat pentru el legătura cu tradiţia monahală autentică. Regimul impus de pustia egipteană era unul aspru. Rugăciune multă şi hrana care era pâinea uscată cu apă, fără mâncare gătită, aceasta a fost regula de viaţă pe care Evagrie a păzit-o timp de 14 ani, din cei 16 pe care i-a petrecut în Egipt. Dar acestei vieţi aspre i se adăugau alte nevoinţe care în mod obligatoriu însoţeau asceza pur exterioară: căinţa lăuntrică, smerenia şi blândeţea inimii, fidelitatea faţă de tradiţia părinţilor.

▲ Credinţa, începutul iubirii

Credinţa este în spiritualitatea evagriană fundamentul indispensabil al omului în urcuşul spre aflarea lui Dumnezeu. Pentru a păstra sufletul sănătos e nevoie de credinţă. Ea este începutul iubirii, iar sfârşitul iubirii este cunoaşterea lui Dumnezeu.

În lucrarea sa, „Praktikos“, Evagrie spune că „lucrarea iubirii este aceea de a ne purta la fel faţă de orice chip al lui Dumnezeu ca şi faţă de Dumnezeu Însuşi. Deşi nu este cu putinţă să iubim pe toţi fraţii în aceeaşi măsură, e cu putinţă a fi nepătimaş, liber de furie şi de ură faţă de toţi“. Cine păcătuieşte împotriva iubirii, păcătuieşte împotriva lui Hristos, Care este iubirea noastră.

Iubirea este, în fiinţa ei, blândeţe

Dacă ne punem întrebarea cum se manifestă această „iubire sfântă şi dumnezeiască“, vom primi din partea nevoitorului în pustia Egiptului următorul răspuns: „Iubirea este în fiinţa ei blândeţe“.

Despre această virtute el spunea că este mama rugăciunii şi are origine îngerească. „Blândeţea duce mintea la cunoaşterea dreaptă, trăgându-o în sus.“ Evagrie învăţa pe alţii aceste virtuţi, după ce, mai întâi, el însuşi gustase dulceaţa lor. Istoricul Sozomen, în secolul al V-lea, pe baza unei tradiţii orale, recompunea portretul monahului vieţuitor în Egipt: „Se spune că făptura sa ajunsese atât de modestă, că legase până într-o asemenea măsură înfumurarea şi mânia, încât nici atunci când era aplaudat - pe bună dreptate - nu pălea, nici atunci când era mustrat - pe nedrept - nu se îmbolnăvea. Era cu neputinţă să găseşti cuvânt lumesc în gura lui sau cuvânt de batjocură, şi nici nu voia să le audă de la alţii“.

Opusul blândeţii este mânia, iar aceste două atitudini se exclud reciproc. Blândeţea nu este slăbiciune sau debilitate, ci capacitatea de a nu răspunde cu ură celui ce te ocărăşte. Mânia se iveşte şi atunci când încercăm o nevoinţă peste suportabilitatea puterilor noastre. De aceea, Avva Evagrie ne avertizează: „Nu încuviinţa înfrânarea care izgoneşte blândeţea!“ Înfrânarea fără iubire nu reprezintă o virtute, ci o nevoinţă fără roade. Căci nici demonii n-au nevoie de mâncare sau de somn, nici de alte lucruri asemănătoare.