Evenimentul care a despărţit epocile

Momentul cuvântării Apostolului Pavel în areopagul atenian a reprezentat o ruptură pentru istoria şi cultura greacă. De aici se despart timpurile, antiquitas de modernitas. Începe noua eră în care istoria filosofică este învecinată, se împleteşte cu cea teologică. Istoria este prelungită, preluată de creştinism.

După o stăpânire scur­tă asupra u­nei bune părţi a lu­mii, Alexandru Ma­cedon murea. Imperiul lui era ca toate imperiile de ori­când şi de oriunde, făurit prin vio­lenţă, prin umilinţă. Aşa cum s-a înălţat, aşa a şi căzut. A­lexandru Macedon a stăpânit nu­mai 13 ani. Imperiul mace­do­­nean avea să supravie­ţu­ias­că morţii acestuia, însă penibil, fi­indcă aşa-numiţii diadohi, moş­­tenitorii, ca oriunde, şi-au dis­putat puterea şi, divizând, au slăbit regatul. Încât prin se­co­lul al II-lea î.Hr., regatul ma­cedonean, în urma unui război de câţiva ani, avea să cadă sub stă­pânire romană şi glorioasa Ma­cedonie care-i umilise pe a­te­nieni a căzut. Romanii erau în genere foarte circumspecţi şi ge­neroşi cu grecii, Cicero o­biş­nuia să spună oftând: „Ne-au învins învinşii greci“.

Grecii erau învinşi geopolitic, dar cultural ei rămâneau

Atena continua să rămână ce­tatea luminii, iar Alexandru Ma­cedon, dintre toate cetăţile gre­ceşti, pe Atena, care era cea mai potrivnică lui, a protejat-o. Nu neapărat pentru că trăise şi în­văţase în şcoala lui Aristotel, ca­re îi fusese dascăl. Atena ma­ni­festa opoziţia ei făţişă îndâr­ji­­tă prin partida sa antimace­do­­neană condusă de De­mos­te­ne. Alexandru Macedon a fost un conducător foarte dur, sân­ge­ros, dar a inaugurat un impe­ri­a­lism luminat. Ca exemplu, ce­tatea Tebei care s-a revoltat îm­potrivă-i a fost rasă de pe su­prafaţa pământului în afară d­e casa poetului Pindar, pe ca­re elevul lui Aristotel îl admira foar­te mult. Uneori şi despoţii au slăbiciuni culturale.

Criza cetăţilor greceşti

Deci imperiul dispare, dar a­cesta este unic prin urmările lui în durată lungă şi scurtă. În du­rată scurtă, cuceririle ma­ce­do­­nene, semibarbarii ve­niţi din nord, socotiţi astfel de a­tenieni, au provocat o criză în în­treaga lu­me greacă, o criză pe care tre­buie să o înţelegem alt­fel de­cât în accepţia de azi, un pic cam coruptă. Crisis era o si­tu­a­ţie din care trebuia să ieşi prin a­legere. Crisis presu­pu­nea o op­ţiune, o decizie în ur­ma unei ju­decăţi. Cetăţile gre­ceşti in­tra­seră într-o ase­me­nea criză ca­re era una de diso­luţie, dar ca­re însemna şi in­tra­rea în altă is­torie. Fiind­că istoria tra­di­ţio­na­lă a cetăţii greceşti era intens autonomizantă. Grecii tră­iau în limi­tele cetăţii lor, ei e­rau chiar încredinţaţi de tipul a­ristotelic de umanitate conform căreia cetatea este anteri­oa­ră şi mai tare decât indivizii. În Atena cel puţin, cetăţenii erau sub grija paternalistă a sta­tului, o guvernare un pic to­ta­­litaristă, dar una de catifea. O­dată cu campaniile macedo­ne­ne se în­tâmplă o anumită spar­gere a izolaţionismului. Ce­tatea grecească iese dincolo de ea. Dacă la început ea avea ros­tul de a-şi proteja membrii, a­cum devenea mai mult o abs­trac­ţie. Această ieşire din izola­re avea să determine mutaţii e­sen­ţiale în conştiinţa, mentali­ta­­tea şi filosofia grecilor.

Despre semn şi simbol la Sfântul Pavel şi Aristotel

Pentru greci, toţi cei din a­fa­ra arealului lor erau barbari. Ter­menul „barbar“ nu avea sen­sul de astăzi, ci cuvântul se re­fe­­rea la acela a cărui limbă nu pu­tea să fie tradusă şi care nu putea nici să înţeleagă limba celui ca­re se socotea în afara acestui o­ri­­zont. Era deci o ches­tiune de in­comunica­bili­tate lingvistică. De­odată, chiar A­ris­totel, care era teoreticianul a­celui pater­na­­lism, spre sfâr­şitul vieţii scrie un mic tratat, parcă pre­mo­­nitoriu pentru ceea ce avea să se întâmple, un tratat care par­că se alătură cam­paniei ma­cedonene. Cartea lui, în cor­pu­­sul de logică a doua, deşi a fost scrisă târziu, este cea nu­mi­­tă Despre interpretare. Aici, chiar în primele rânduri, A­ris­to­tel porneşte de la următoarea dis­tincţie, poate cu un scop po­li­tic, distincţia dintre semn şi sim­bol. Trebuie să ţinem sea­ma de faptul că limbile sunt mul­te. Astăzi etnologii zic că ar fi vreo 5.000-6.000 de limbi sau di­alecte, o prodigialitate nefas­tă, mărturisea un lingvist. Lim­bile sunt deci foarte multe şi de fapt, în ordinea realului, mul­titudinea facilitează inco­mu­­nicabilitatea. Grecii erau mo­nogloţi, lăsând îndeletniciri­le care cereau o limbă elemen­ta­­ră. Grecii călătoreau mult, e­rau colonizatori. Erau şi mercenari. Întâlnim această situaţie mai ales în Egipt. Aici, un fa­ra­on, Psameticos, le-a dat voie să fa­că o cetate la gurile Nilului, Nau­kratis, ca oricând avea ne­vo­ie de ei să-i cheme. Dar nu-i ţi­nea lângă el fiindcă mercena­rii nu aveau opţiuni morale, ci nu­mai băneşti. Grecii mai erau şi negustori. Cultural, ei soco­tind alte limbi barbare, au şi re­zistat acestei ispite de a co­mu­nica altfel, încât poate şi din a­cest motiv cetatea era izolată. La acest izolaţionism a contri­bu­it şi aşa-numita teorie con­ven­­ţionalistă, limbajul după con­venţie. Toate cuvintele sunt nu­me puse convenţional. Dacă sunt puse aşa, fiecare limbă nu­meşte altfel lucrurile, încât de­şi lucrurile sunt aceleaşi, gân­direa este aceeaşi, numele sunt diferite. Aristotel face a­ceas­tă distincţie. El spune că sem­nul este acela care numeşte su­netele. Sunetele sunt prime, sunt nemijlocite, legate de gând. Iar gândul este legat de lu­cru. Semnele sunt în aceeaşi or­dine a naturii ca şi gândul, ca şi lucrurile. Dacă sunt prin na­tu­ră semnele, înseamnă că toa­te limbile au ceva comun pentru că se raportează la aceleaşi gân­duri şi lucruri. Ce este prins în sunete, cuvintele, fonemele şi grafemele sunt conven­ţio­na­le. Acestea despart limbile. A­ris­­totel presupunea în limbi un fond care deschidea şi prin a­ceas­ta se apropia de ideea omului din epoca sa, a omului cos­mo­­polit, cetăţean al lumii. Ce­ea ce este surprinzător în a­pa­ren­ţă este că peste câteva vea­curi, Apostolul Pavel în prima scri­soare către corinteni punea pro­blema limbajului cam în a­ce­iaşi termeni. Nu bănuiesc nici o influenţă directă, doar că ide­ea intrase în atmosfera cul­tu­­rală a vremii, poate impusă de nevoile timpului. Ce spunea Sfân­tul Pavel? Limbile sunt în a­parenţă izolate, sunt blocante, to­t­uşi nici o limbă nu este fără un semn şi sens, iar dacă nu ştii acest înţeles comun, eu, spu­nea Apostolul, sunt barbar fa­ţă de ceilalţi, iar ceilalţi barbari faţă cu mine. Avem aceeaşi in­comunicabilitate. Fondul comun ţine de lucruri şi gândire ca­re sunt aceleaşi. Comu­ni­ca­bi­li­tatea la Sfântul Pavel este pu­să în alt context, al neamurilor, al religiilor lor, după ce inter­dic­­ţia babeliană fusese ridicată. Pentru că la turnul Babel s-au amestecat limbile şi s-a blo­cat comunicarea. Dar la Cinci­zecime, când S-a pogorât Du­hul Sfânt, oamenii au în­ce­put să vorbească în limbi. A­tunci s-a ridicat interdicţia şi a­vem de-a face cu ideea neamu­ri­lor, cu o universalitate care nu era posibilă fără comunica­re.

Se stabileşte acum fondul social pentru primirea creştinismului

Pe fondul diasporizării, gre­cii în­cep să călătorească în Ori­ent, a­jungând până la margi­nea In­diei. Plutarh în Vieţile pa­ralele, la biografia lui A­le­xan­dru, spu­ne că la graniţele In­diei, acesta s-a întâlnit cu câ­ţi­va gymno­so­fişti, dintre care unul, Kalanos, a ve­nit într-un târ­ziu la Atena. A­le­xandru Ma­ce­don le-a pus zece în­trebări, iar ei i-au răspuns mul­ţumitor. Fie şi simbolic, iată, fi­lo­sofii a­jung la marginea In­diei, iar In­dia ajunge la Atena. În­cepe a­cest schimb prin a­ceas­tă dias­po­­rizare. În acest context de îm­prăştiere, grecii sunt de a­cum ai lumii, fiecare grec fiind în limbajul filozofiei cinice cosmos-polites, cetăţean al lumii. Se sta­bi­leşte acum fondul social pen­tru primirea creştinismului. A­mes­­tecul popoarelor cre­ea­ză me­diul prielnic pentru pri­mirea ideii creştine care nu în­târzie să vi­nă. În Grecia, A­pos­tolul Pavel, du­pă nume­roa­se­le sale călătorii în Efes, Mi­let, Macedonia, Ci­pru, Corint, a a­j­uns şi în Atena. În Atena cea pli­nă de idoli, cum se spu­ne la Fap­tele Apostolilor, un­­de e re­la­­tat acest episod. Mulţi din cei ce l-au întâmpinat au fă­cut-o cu adversitate, zicând „ce doreşte a­cest semănător de vorbe goa­le“.

Dumnezeul necunoscut

În Atena Pavel a stat de vor­bă şi cu atenieni, şi cu alogeni, a­di­că cu străini. A fost dus în A­re­opag şi aici Apostolul li se a­dre­­sează cu o retorică bine ştiu­tă, impecabilă, locuitorilor A­te­nei, că venind pe drumurile lor a vă­zut nişte altare care erau con­sa­­crate zeului necu­nos­cut, ag­nos­­­tos teos. În con­clu­­zie el zice că „şi voi, atenie­ni­­lor, aţi avut ide­ea zeului ne­cu­­noscut, dar n-aţi avut nume­le Lui. Eu am ve­nit să vi-L ves­tesc“. Agnostos are în limba grea­că două accep­ţii, înseamnă şi necunoscut şi şi de necunoscut. Fiinţa, spune A­ris­­totel, stă sub semnul lui agnostos, este de necunoscut. Pla­ton, în dialo­gul Cratylos, zicea des­pre na­tu­ra zeilor că noi nu pu­tem să ştim nimic. Numele lor, date de noi, sunt absolut con­venţionale. Nu ştim cum sunt zeii în sine. I-am numit în mod con­­ven­ţio­nal şi analogic. Platon fă­cea o eti­mologie şi spunea că theos vi­ne de la verbul thein care în­seam­nă a alerga. Stră­bu­nii noş­tri ar fi văzut că soarele, lu­­na şi astrele pe care le-au divi­ni­­zat se mişcă şi atunci au spus că şi zeii sunt alergători. Deci nu­­mele zeilor nu sunt numele lor reale, ci sunt puse prin a­na­lo­­gie. Agnostos numea divi­ni­tă­ţi­le necunoscute. Apostolul Pa­vel le spunea atenienilor că şi ei au avut ideea de divinitate ne­cu­nos­cută, căreia el îi ştia nu­mele. În concluzie, Pavel spu­nea că is­to­­ria grecilor se poa­te articula cu is­toria creş­ti­nă. Creştinismul este un fe­no­men de ruptură, dar rup­tura nu presupune de acum dez­lega­rea de ceea ce a fost, ci du­pă ce s-a întâmplat această rup­tură se produce acum rearti­cu­larea. Ca să-i atragă şi să-i aducă la Hristos, Pavel a spus că de altfel şi unii dintre poeţii greci zic că noi, oamenii, şi zeii sun­tem din acelaşi neam. Pavel cita li­ber un vers alcătuit din do­uă părţi; prima parte dintr-un sto­ic, Cleantes, a doua parte din A­­ratos. „Poeţii voştri au avut a­ce­­laşi presentiment încât, cum zi­cea Pavel, am învăţat şi de la greci, şi de la păgâni. De aceea Pa­­vel se socotea, cultural vor­­bind, dator grecilor şi pă­gâ­ni­lor. Im­portant este acum semnul rup­turii şi al despărţirii în­tre epoci.

Creştinismul introduce separaţia între antiquitas şi modernitas

Problema periodizării în is­to­­rie e una ce ţine de istorio­gra­fie. Epocile în istorie nu au fost în­­tocmai aşa cum sunt pre­zen­ta­­­te în manuale. Astfel, noi am fost obişnuiţi să vorbim despre sfâr­şitul Antichităţii şi înce­pu­tul Perioadei de Mijloc pornind de la anul 476, anul căderii Im­pe­riului Roman de Apus. În ge­ne­re, periodizările sunt în func­ţie de un criteriu. Toate cri­teriile sunt convenţio­nale dar trebuie să găsim criteriul cu convenţionalitatea cea mai mi­că. Anul 476, că­de­rea impe­riu­lui, a fost de mare în­sem­nă­ta­te pentru destinul Europei, şi nu numai. Dar nu a fost cel mai ta­re eveniment. Trecuseră a­pro­a­­pe cinci secole de la apa­ri­ţia creştinismului. Dacă noi spu­­nem că Antichi­tatea se în­cheie în secolul al V-lea, suntem puşi în faţa unei situaţii foar­­te complicate. Pri­mele vea­curi creştine nu pot face parte din Antichitate pentru că ea es­te o paradigmă culturală, reli­gi­­oasă aparte. Deci primele se­co­le creştine nu pot să aparţină An­tichităţii, a noii istorii, dacă mergem pe acest binom anti­qui­tas-modernitas, vechi-nou. An­tichitatea se continua prin fi­lozofia greacă, dar şi în litera­tu­ră până după anul 529, când a fost desfiin­ţa-tă ultima şcoală ne­oplatonică din Atena. Până spre secolul al VII-lea au mai e­xis­tat filozofie şi literatură grea­că su­pra­vieţuitoare, post-an­tică. Creş­tinismul nu face par­te deci din Antichitate şi a­vem cinci secole cumva ale ni­mă­nui. Jacques Le Goff propu­ne ideea unui Ev Mediu lung, ca­re începe cu evenimentul cel mai tare dintr-un timp deter­mi­­nat care se termină odată cu în­ceputul epocii moderne. Care ar fi acel eveniment cel mai ta­re care a despărţit epocile? Creş­tinismul.

„Nu cumva atunci când murim ne naştem la viaţa adevărată?“

Iată ce se întâmplă la A­te­na. După cuvântarea lui Pavel din Areopag la care au participat şi filozofi stoici şi epicurei (pri­mii mai apropiaţi de ideea creş­tină), se spune că vreo câ­ţiva dintre cei ce au participat s-au luat după Pavel, l-au în­so­ţit. Printre ei, Dionisie din A­re­o­pag şi o femeie, Damaris, şi a­te­nieni dar şi alogeni, şi în­vă­ţaţi dar şi neinstruiţi. Deja a­vem ceea ce simboliza unitatea cre­ş­tină. Acest moment pentru is­toria şi cultura greacă re­pre­zin­tă ruptura. Câţiva oameni, nu contează numărul lor, pentru că în istorie nu există tăieri me­canice, au fost convertiţi de Pa­vel. De acum istoria se îm­par­te. Chiar dacă istoria veche con­tinuă să mai existe câteva vea­curi, avem de-a face cu o al­tă istorie, intră ceva nou în ea. De aici se despart timpurile, an­tiquitas de modernitas. În­ce­pe noua eră în care istoria fi­lo­so­fică este învecinată, se îm­ple­­teşte cu cea teologică. Is­to­ria este prelungită, preluată de creş­t­inism. Ceea ce a iniţiat A­pos­tolul Pavel în discursul său (a­cela că suntem acelaşi neam cu Dumnezeu şi că am venit să vă vestesc numele zeului pe ca­re nu-l ştiţi) e preluat în mod de­osebit, în ordinea teologică, dar şi filosofică, de Sfântul Ius­tin Martirul şi Filosoful.

Acesta, ca şi Clement din A­le­xandria, în secolul al III-lea, se foloseşte de retorica ca­ta­he­zei. Adică, cum spune Sfântul Ius­tin, Platon trebuie să fi cu­nos­cut învăţăturile lui Moise.

La fel, se ştie că la Roma e­xis­­tă o corespondenţă între A­pos­tolul Pavel şi filosoful stoic Se­neca, o apocrifă. Pavel, un om de mare cultură, putea să cu­noască scrierile lui Seneca. De altfel, Tertulian, scriitorul creş­tin din secolul al II-lea, vorbea despre filosoful roman nu­min­du-l Seneca noster. Dar nu cred că Seneca cunoştea episto­le­le pauline. Totuşi, o oarecare a­propiere a stoicului de creşti­nism este vizibilă. În epistola că­tre Luciliu, Seneca îi scrie a­ces­tuia: „Nu cumva atunci când ne naştem de fapt murim şi când murim ne naştem la viaţa a­devărată; aceea în care nu mai este alternanţă zi-noapte, pen­tru că este lumină per­ma­nen­­tă?“ Iată o apropiere dintre Se­neca şi creştinism care l-a fă­cut pe Tertulian, care altfel era foar­te drastic cu tradiţia, să-l nu­mească pe Seneca al nostru.

La Platon, universul are structura Crucii

Revenind la Sfântul Iustin, a­cesta spunea că Platon putea să fi cunoscut învăţăturile lui Moi­se. El vine în Apologia I cu un e­xemplu foarte ingenios ca­re, retoric, era impecabil. Pen­tru că era un îndemn la asimi­la­­re. Orice asimilare e critică, nu e trecere prin translare, ci o lec­tură intenţională. Adică a­legi ceea ce se potriveşte struc­tu­­rilor. Alegi logica aceea pe ca­re o pro­punea Clement A­lexan­dri­nul, aceea a Stromatelor, a co­vorului. Covorul are o struc­tu­­ră, structura era creştinismul, iar materia bătută erau fi­lo­sofia şi cultura greacă care nu se pierdeau, dar nici nu trebuie luate în întregul lor. Fi­lo­so­fia grecilor, spunea el, e ase­me­nea cu nuca. Nuca nu se mă­nân­că toată. Filosofia trebuie lu­a­tă în măsura în care convi­ne acestei structuri. Ce spunea deci Sfântul Iustin? Platon trebuie să fi cunoscut învăţăturile lui Moise pentru că el în dialo­gul Timaios structurează lu­mea în jurul semnului Crucii. El, asemenea lui Moise care ri­di­ca în pustiu şarpele de ar­a­mă, face ca structura universului să fie o cruce în formă de X. Di­a­logul este un pic pitagorei­zant, există două serii nume­ri­ce în imaginea spaţială a sferei u­nite, articulate în X. Uni­ver­sul platonician, spune Iustin, are ca structură Crucea. Cru­cea platoniciană nu are sensul so­teriologic, asemenea celei a lui Moise, dar ea există.

„Nu mai este elen şi iudeu, barbar, scit, rob ori liber…“

Odată cu el, în sugestia A­pos­to­lului Pavel, apare a doua a­li­an­ţă, prima fiind cea dintre ce­le do­uă Legi, cele două Tes­ta­men­te, cel Vechi şi cel Nou. Dar No­ua alianţă, de care vorbeşte Sfân­­tul Iustin, este cea între cul­tura păgână şi cea creştină, de­şi păgân nu mai există acum. De ce? Pentru că, de fapt, în­ţe­le­sul de păgân nu mai are nici un sens, de vreme ce Sfântul A­pos­tol Pavel spune că ne cu­noaş­tem stra­turile adânci ale lim­bii şi ne gă­sim în identitate. A­tunci nu mai sunt barbar pentru celălalt, iar celălalt nu mai es­te barbar pen­tru mine. Prin ur­mare, şi cuvântul dispare, fi­ind­­că de acum greci, negreci, sclavi, liberi, băr­baţi, femei, toţi sunt în aceeaşi con­diţie, „Nu mai este elin şi iu­deu, tă­ie­re împrejur şi netăiere îm­prejur, barbar, scit, rob ori li­ber, ci toa­te şi întru toţi Hristos“ (Co­­lo­seni 3, 11). Dispar aceste di­­fe­ren­ţieri pe care grecii le a­veau în­rădăcinate în mentalul lor. Tha­les din Milet avea o vor­bă ce­lebră. Acest prim mare fi­lo­sof, unul dintre înţelepţii sta­tor­­nici (el este prezent în toate lis­tele celor şapte înţelepţi), mul­ţu­mea lui Zeus că l-a făcut grec şi nu barbar, liber şi nu sclav, băr­bat şi nu femeie.

De acum toate aceste bariere dis­­par. Iată, acum acest mesaj al Apostolului este captat mai în­­tâi de Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, continuând în seco­lul al III-lea cu Clement Ale­xan­dri­nul şi ceilalţi. El alcă­tu­ieş­te o lu­crare extraordinară nu­mită Stromate. Titlul este foar­te po­tri­vit, el desemnând chiar o me­to­dă, cea stroma­tei­că, care îm­ple­­teşte filosofia grea­că în structura creştină. A­ceas­tă mare car­te a lui Cle­ment a adus servicii e­norme moş­­tenirii greceşti fiind­că aici gă­sim multe citate din po­eţi şi din filosofi. În afară de tragici, din poeţii lirici şi filosofi s-a pier­dut foarte mult. Să ne în­chi­puim că în vremea noastră, în urma unor catastrofe s-ar pier­­de multe cărţi şi că doar din ci­tatele anumitor cărţi s-ar pu­tea reconstitui acele volume. Cam aceasta înseamnă Stro­ma­te­le pentru perioada antică, chiar dacă citatele sunt inter­pre­­­tate în favoarea creştinilor.

Nu citim filozofie pentru a şti pur şi simplu. Citim în vede­rea a ceva. Cel puţin în filozo­fie, dacă nu poţi să converteşti fap­tul filo­so­fic într-un argument în vede­rea altei construc­ţii, lectura este de prisos. Ai în­ţe­les o filosofie doar dacă gân­deşti cu ea în alta. Ceea ce pri­mii teologi creştini ca­re erau şi fi­losofi făceau era a­ceas­tă miş­ca­re, ca după ruperea cu pă­gâ­nis­mul şi decuparea orizontului creş­tin să fie valorificat creş­ti­nis­­mul prin cultura păgâ­nă, fi­ind­­că în ordine culturală creş­­ti­nismul putea să fie şi era o în­­cu­nunare culturală. Întreaga cul­tură ducea către creştinism. Da­că citim stoicii romani din si­tuare creştină ni se pare că ei ve­neau către creştinism. Nu nu­mai Seneca, Epictet, care se pa­re că era creştin, dar şi Marc A­u­reliu, un împărat ale cărui re­presalii împotriva creştinilor sunt bine cunoscute în epocă, în Jurnalul către sine are o men­­talitate foarte apropiată de creş­ti­nism. (Fragment din con­fe­­rin­ţa susţinută de prof. dr. Gheor­ghe Vlăduţescu la Facul­ta­tea de Fi­lozofie a Univer­si­tă­ţii din Bu­cu­reşti, 18 martie 2015, tran­scri­­ere Augustin Pă­u­noiu)