„Fă din trupul meu biserică şi din sângele meu râu“

Pentru a fi bine plăcuţi lui Dumnezeu, sfinţii şi-au ales diferite moduri de nevoinţă. Fie că s-au născut în familii de oameni simpli şi credincioşi, fie că au fugit din familii potrivnice credinţei, pentru a fi mai aproape de Dumnezeu, fie că au ales pustiul de tineri, toţi cei bine plăcuţi Domnului au avut ca scop omorârea patimilor într-o formă smerită, departe de ochii căutători ai oamenilor. Sfânta Teodora din Peloponez, născută într-o familie de oameni simpli, dar evlavioşi, a fost atrasă de mică de viaţa călugărească şi, prin purtarea sa smerită, a păşit pe calea unei nevoinţe aparte pentru Hristos, în chip bărbătesc, la Mănăstirea Maicii Domnului - Monastiraki, şi a primit cu multă smerenie moartea prin decapitare.

Unei familii de greci evlavioşi, dar săraci, din centrul Peloponezului, li s-a născut o pruncă cu numele Teodora, care cu timpul a crescut şi s-a ataşat foarte mult de surorile sale mai mari şi în acelaşi timp a prins foarte mare drag de viaţa şi slujbele bisericii. De tânără, sufletul ei căuta stăruitor trăirea monahală.

Marea hotărâre şi perioada de pribegie

Motivul care o îndemna spre viaţa monahală nu era pesimismul sau nesocotirea faţă de trup sau dorinţa de a-şi părăsi familia, ci o trăire personală intensă a iubirii dumnezeieşti.

Spre deosebire de atitudinile cel mai des întâlnite în familiile sfinţilor care au urmat de tineri calea mănăstirii, părinţii au fost mulţumiţi la aflarea veştii că una dintre fiicele lor va urma această cale.

Luând hotărârea definitivă de a părăsi cele lumeşti, s-a îmbrăcat pe dedesubt cu haine bărbăteşti şi pe deasupra în haine de femeie şi, în miez de noapte, fără a fi observată de cineva, a deschis uşa casei părinteşti şi a plecat. Nici o teamă şi nici un sentiment nu i-au putut umbri bucuria negrăită. Primul popas în drumul său istovitor a fost într-o peşteră. Acolo, lepădându-şi hainele a rămas în cele bărbăteşti. Astfel şi-a început tânăra Teodora nevoinţa sa. Călătoriile şi primejdiile, posturile şi privegherile, gerul şi năduful au făcut-o să îşi piardă din frumuseţea de altădată a trupului ei. După o perioadă de timp, într-o zi însorită, pentru a vedea ce a mai rămas din Teodora de altădată, s-a privit pe sine într-un lac cu apă limpede. Slăbise deajuns, faţa îi devenise negricioasă, iar prin hainele sărăcăcioase pe care le purta nu i se observau trăsăturile femeieşti. După această constatare, şi-a dorit şi mai mult să bată la poarta unei mănăstiri de călugări.

Primii paşi în monahism la Mănăstirea Maicii Domnului - Monastiraki

Prima mănăstire care i-a ieşit în cale a fost Mănăstirea Maicii Domnului ce se afla deasupra satului care azi se numeşte Monastiraki.

Egumenul mănăstirii l-a primit cu mult drag pe „noul tânăr“ Teodor, care s-a aratat râvnitor de viaţă monahală, şi i-a vorbit acestuia despre viaţa ascetică şi despre rânduielile din mănăstire. Teodor, conştientizând toate cele spuse de egumen, l-a rugat stăruitor să-l primească în obşte, iar acela i-a ascultat rugăciunea. Astfel, după poveţele părinteşti şi binecuvântarea egumenului, a rămas la mănăstire ca ucenic.

Văzând greutăţile vieţii de mănăstire şi mai ales nevoinţa pe care şi-o asumase, se ruga necontenit lui Dumnezeu zicând: „Cu voia Ta, Doamne am venit la mănăstire pentru a mă nevoi… Întăreşte-mă să-mi împlinesc dorinţa aceasta sfântă de neclintit, până la moarte“.

Mântuitorul Iisus Hristos o întărea în lupta aspră încât să nu fie recunoscută de nimeni.

După câţiva ani de nevoinţe duhovniceşti, Teodor a fost socotit vrednic de a fi tuns monah. Primind schima monahală, a continuat şi mai intens nevoinţele, îndeletnicindu-se continuu cu lucrarea virtuţilor. Se nevoia cu stăruinţă pentru a dobândi eliberarea de patimi.

Trăia ca un necunoscut între necunoscuţi, singur, doar cu Dumnezeu, dedicat cu totul diferitelor nevoinţe, pentru a ajunge la îndumnezeire.

Şi-a asumat cu smerenie acuzaţia de viol

Într-o vreme în care în acea zonă era mare foamete, iar mănăstirea era lipsită de pâine, Teodor a mers în satele dimprejur, cu gândul de a strânge alimente de la oameni şi altele necesare. A plecat, aşadar, iar seara a înnoptat în sat. Familia în casa căreia a rămas avea o fată care era însărcinată, dar ascundea aceasta de părinţi şi cunoscuţi. Această veste s-a aflat la câteva luni după ce monahul a fost găzduit acolo.

Atunci fata a spus că a fost siluită de acel monah, dar fiindu-i ruşine, nu l-a pârât. Dezvăluirea a devenit treptat cunoscută în mediul din jurul fetei, şi după cum era firesc, părinţii au mers la mănăstire, povestindu-i egumenului necazul ce se abătuse asupra fiicei lor. Teodor a negat liniştit toate acuzaţiile ce i s-au adus şi a susţinut cu putere că este nevinovat, dar apologia lui împotriva calomniei a fost socotită neconvingătoare.

După acestă acuzaţie, egumenul şi monahii s-au cutremurat. Nu puteau crede că Teodor, a cărui trăire era cu totul sfântă, săvârşise o asemenea faptă imorală. Paradoxal este că acuzaţia putea fi atât de uşor respinsă de Teodora, însă ea a preferat să-şi asume această vină, chiar dacă nu-i aparţinea. A tăcut şi s-a resemnat, ajungând cu smerenie la mucenicie.

Judecata şi osândirea la moarte

După un proces de scurtă durată, în ciuda negărilor, Teodor a fost găsit vinovat, primind ca pedeapsă pentru fapta incriminată moartea prin decapitare. A primit această hotărâre în linişte, plecându-şi genunchii, mulţumindu-I Domnului pentru că se apropia ceasul să-şi jertfească viaţa pentru iubirea lui Hristos. A purtat povara unei fapte pe care nu o săvârşise, pentru a nu deveni neascultător faţă de Mântuitorul. Hotărârea de la finalul procesului a fost aspră, deoarece lucrurile imorale se pedepseau sever, iar săvârşirea faptei de viol era socotită o mare fărădelege, cu atât mai mult cu cât fapta respectivă era săvârşită de un monah. Atât pe drum, cât şi la locul de mucenicie, tânărul monah continua să-şi mărturisească nevinovăţia, însă fără a dezvălui că este femeie.

Rugăciunea dinaintea tăierii capului

Atunci când s-a ajuns la locul de jertfă, cu puţin timp înainte de tăierea capului său, Teodor a cerut să se roage. Călăii i-au împlinit această dorinţă şi, după tradiţie, îngenunchind, a zis: „Ia-mi, Doamne, sufletul şi iartă-i pe acuzatorii mei. Te implor, cu voia Ta, să faci din trupul meu biserică, din sângele meu râu şi din părul meu copaci“.

După ce i-au tăiat capul, călăii şi mucenicii aveau să constate că monahul era de fapt femeie şi se rugau să nu fie adevărat ceea ce vedeau. Tradiţiile locale consemnează chiar că unul dintre călăi a înnebunit.

După moartea mucenicească, Dumnezeu i-a implinit Teodorei toate cererile sale. Astfel, pe locul unde a fost decapitată, a apărut un izvor din care curgea cu zgomot apă din belşug. Pe acoperişul bisericuţei ridicată în cinstea ei, au crescut in mod inexplicabil copaci, ca un răspuns la prima ei cerere: „Fă din trupul meu biserică şi din părul meu copaci“.

Oamenii de ştiinţă care au cercetat cazul îşi mărturisesc neputinţa de a explica felul cum cresc copaci pe un acoperiş atât de subţire, fără ca biserica să se prăbuşească.

Cuvioasa Teodora este prăznuită pe 11 septembrie, în aceeaşi zi în care Biserica noastră cinsteşte pe Cuvioasa Teodora din Alexandria. Pelerinii care vin la bisericuţa sfintei, mai ales de praznicul Sfintei Teodora, rămân pur şi simplu uimiţi văzând aceasta minune greu de contestat.