Femeia în societatea bizantină

Printre numeroasele probleme şi aspecte ale societăţii faţă de care Biserica creştină a luat atitudine încă de la început se numără şi statutul femeii. O schimbare majoră era reprezentată de faptul că, prin transformarea căsătoriei în Taină, Biserica plasa familia sub autoritatea şi protecţia lui Dumnezeu. Prin unirea Bisericii cu Statul, Imperiul Roman, iar apoi cel Bizantin treceau sub protecţia şi autoritatea lui Dumnezeu, situaţie exprimată prin învestirea împăratului de către patriarh. Faptul că numai în cazul căsătoriei Biserica celebra o Taină, iar nu şi al ungerii imperiale, demonstrează valoarea deosebită ce s-a dat familiei în creştinism.

În Vechiul Testament e­xistă suficiente moti­ve care au determinat Bi­serica să acorde o a­tenţie deosebită relaţiei bărbat-fe­meie: primul cuplu uman a fost creat şi binecuvântat de Dum­nezeu (Facere I, 26-28). În Noul Testament avem alte do­vezi privind importanţa pe care Dum­nezeu o acordă cuplului u­man: prezenţa lui Iisus la nun­ta din Cana Galileii, unde El a fă­cut prima Sa minune, este in­ter­­pretată ca fiind semnul bi­ne­cuvântării divine asupra fa­mi­liei. Epistolele pauline (E­fe­seni V, 23-32), precum şi A­po­ca­­lipsa Sfântului Ioan (Apo­ca­lip­sa XXI, 9-10) stabilesc o re­la­ţie şi mai apropiată dintre Hris­tos şi cuplul uman: unita­tea dintre Hristos şi Biserică es­te comparată cu cea dintre soţ şi soţie.

Cu excepţia împărăteselor, fe­meia bizantină a făcut obiectul cercetărilor, mai ales în ulti­me­le decenii. Cercetarea devi­ne însă dificilă în contextul în ca­re majoritatea celor care au lă­sat documente scrise cu pri­vi­re la civilizaţia bizantină (isto­rio­­grafi, jurişti sau aghiografi) sunt de sex masculin. De aceea, şi scrierile lor se concentrează în mod predilect asupra acti­vi­tă­ţilor bărbaţilor. Principalele sur­se de informare sunt: izvoa­re­le istorice (care privesc aspec­te­le politice, afacerile diploma­ti­­ce, controversele religioase, con­flictele militare), în care fe­me­i­le sunt menţionate spora­dic, cu excepţia celor care fac par­te din familia imperială, vie­ţ­ile sfinţilor, biografiile fe­me­­ilor bizantine, care urmează ca­lea sfinţeniei, regulamentele mă­năstirilor de maici, compi­la­ţi­ile de drept civil şi canonic, în­s­o­ţite de comentariile aferente. De asemenea, documentele mo­nas­tice evidenţiază rolul pe ca­re l-au jucat femeile cu proprie­tă­ţile lor funciare, mai ales a­tunci când este vorba de donaţii că­tre mănăstiri; acelaşi lucru es­te valabil şi pentru puţinele tes­tamente redactate de femei, ca­re s-au păstrat.

Din aceste surse, ne putem fa­ce o idee despre statutul femeii în societatea bizantină. Da­că viziunea creştină asupra fa­miliei a reuşit să influenţeze în mare măsură legislaţia im­pe­­rială, nu acelaşi lucru poate fi spus despre situaţia femeii la Bi­zanţ. În societatea bizantină, fe­meia era privită ca o fiinţă sla­bă din punct de vedere fizic şi uneori periculoasă pe plan mo­ral. De aceea, în vreme ce doc­trina creştină susţinea că fe­meile, la fel ca şi bărbaţii, tre­bu­­iau şi puteau să încerce să de­păşească slăbiciunile lor fizi­ce şi morale cu ajutorul Du­hu­lui Sfânt, opinia publică şi le­gis­­laţia imperială continuau să co­n­sidere femeia drept o crea­tu­­ră slabă şi fără importanţă din punct de vedere socio-legal. A­ceastă mentalitate explică de ce naşterea unei fete era consi­de­rată ca un eveniment mai pu­­ţin fericit decât naşterea u­nui băiat, care ar fi putut să tran­smită mai departe numele şi averea tatălui şi care ar fi de­ve­­nit un cetăţean cu drepturi de­pline. Părinţii se rugau la Dum­nezeu să aibă copii de sex băr­bătesc, şi dacă li se năştea un băiat, bucuria era dublă. În plus, fetiţele era înţărcate îna­in­tea fraţilor lor, de aceea în co­pi­lărie şi în primii ani ai ado­les­­cenţei erau mult mai expuse bo­lilor infecţioase. Rezultatul: mor­talitatea era mai ridicată la fete decât la băieţi.

În funcţie de familie, de ori­gi­­ne şi de poziţia sau de obice­iu­rile sociale, femeile bizantine e­rau clasificate în patru catego­rii: femei aristocrate (inclusiv îm­părătese), femei obişnuite, li­bere şi sclave. Cele mai multe in­formaţii istorice le avem cu pri­vire la femeile aristocrate, şi mai ales la împărătese, care sunt cunoscute în istorie fie da­to­rită soţilor, fraţilor sau fiilor lor celebri, fie datorită proprii­lor lor acţiuni.

Prerogativele suveranei

Împărătesele bizantine sunt niş­te personaje istorice extrem de interesante, puterea şi im­por­­tanţa lor depăşind cu mult pe cea a împărăteselor romane. Do­rinţa de a oferi supuşilor mo­de­lul familiei perfecte sau al cu­plu­­lui uman în integralitatea sa ar putea fi cauza pentru care se obişnuia ca fiecare împărat să aibă alături de el o îm­pă­ră­tea­să, fie soţie, mamă sau fiică. În­văţătura creştină cu privire la primul cuplu uman căruia Dum­nezeu i-a dat porunca de a stă­pâni lumea (Facere I, 27) ar pu­tea sta la baza cuplului im­pe­­rial bizantin. Acelaşi text al Fa­cerii ar putea explica faptul că împărătesei i se conferea titlul de suverană înainte chiar de a se căsători cu împăratul, du­pă cum şi Eva primise dreptul de a conduce lumea prin actul creaţiei menţionat în primul ca­pitol al Facerii, iar nu prin mo­delarea ei din coasta lui Adam, fapt menţionat în al doi­lea capitol al Facerii. Împă­ră­tea­sa participa la atotputernicie nu datorită faptului că era so­ţia împăratului. Nu era vor­ba despre o reflectare a autori­tă­ţii soţului ei, ci ea era în­ves­ti­tă cu puterea suverană printr-un act an­terior mariajului şi indepen­dent de acesta, iar această su­ve­­ranitate la care era înălţată, a­­semenea împăratului, prin­tr-o alegere a lui Dumnezeu în­suşi, era egală în plenitudine cu cea a bazileului. Cele două ac­te erau atât de independente, în­cât, în cazul în care îm­pă­ra­tul era celibatar sau văduv, el a­socia la tron pe mama, pe sora sau pe fiica sa, care lua titlul şi a­tribuţiile augustei. Astfel s-a în­tâmplat cu Pulcheria, sora lui Teodosie al II-lea, devenită au­gustă la vârsta de 14 ani, şi ca­re în realitate guverna tot sta­tul, inclusiv pe fratele ei.

Spre deosebire de augustele ro­mane, care trebuiau să-şi a­tin­­gă scopurile cu ajutorul in­tri­­gilor de la curte şi al băr­ba­ţi­lor, împărătesele bizantine a­veau puterea de a acţiona sin­gu­­re şi uneori chiar împotriva mem­brilor masculini ai familiei im­periale. Începând cu secolul al VII-lea, văduva împăratului pu­tea să exercite puterea în nu­mele fiului minor, ceea ce s-a întâmplat deja în istoria im­pe­riului: cazul Irinei, care în 797 şi-a detronat propriul fiu, pe Constantin al VI-lea, lu­ân­du-şi titlul de bazileu şi auto­cra­­tor al romanilor.

Sfânta Elena, model pentru împărătesele bizantine

Nu toate împărătesele au lă­sat în urma lor o imagine sum­bră; un personaj feminin lu­minos a fost Elena, mama Sfân­tului Constantin cel Mare, pri­ma împărăteasă creştină. Po­trivit tradiţiei creştine, ea a des­coperit Crucea Mântui­to­ru­lui la Ierusalim, devenind astfel simbolul conducătorului bun şi evlavios. Împărătesele ca­re i-au urmat exemplul erau a­desea comparate cu Elena. În 451, Pulcheria era aclamată ca o nouă Elenă la Sinodul de la Cal­cedon, iar de atunci asocie­rea verbală a împărăteselor cu ma­ma lui Constantin va conti­nua pe parcursul restului peri­oa­dei bizantine.

Imaginea Elenei nu este sin­gu­­lară; au fost în istoria Bi­zan­ţu­lui şi alte femei de condiţie mo­destă care au devenit îm­pă­ră­tese prin căsătorie: Teodora, so­ţia lui Iustinian I, sau altele prin­tr-un concurs de împreju­rări: Teodora, fiica unui func­ţio­nar paflagonian, a devenit so­ţia lui Teofil (829-842), sau Te­o­fana, soţia lui Roman al II-lea.

Aceste câteva exemple de­mon­strează că societatea bi­zan­tină acorda femeii o impor­tan­­ţă surprinzătoare pentru ce­ea ce reprezenta prin ea în­săşi, iar nu pentru rangul pe ca­re-l purta. Faptul că astfel de lu­cruri se întâmplau numai la ni­vel imperial sau aristocratic nu înseamnă că ele erau simple ex­cepţii. Fiind deţinătorii pute­rii absolute, împăraţii bizantini a­mintiţi mai sus, care au de­pă­şit de dragul soţiilor lor anumi­te bariere şi prejudecăţi de tip et­nic sau social, au arătat idea­lul relaţiei dintre bărbat şi fe­me­ie. După cum Elena a fost e­xem­plul de conducător credincios, preocupată de asigurarea pă­cii şi a bunăstării în familie şi în imperiu, împărătesele de ori­gine modestă au împlinit ti­pul ideal al relaţiei bărbat şi femeie, bazată pe dragostea sin­ce­­ră, necondiţionată. În contrast cu această atitudine au fost şi acele împărătese uzur­pa­­toare de tron care foloseau orice mijloace pentru a obţine puterea.

„Mă îngrijesc de educaţia copiilor mai bine ca oricine…“

Este uşor de înţeles că nu toa­te femeile din Bizanţ erau îm­părătese şi prinţese. Ma­jo­ri­ta­tea dintre ele aveau ocupaţii o­­bişnuite, chiar asemănătoare cu cele de astăzi: mediator ma­tri­­monial, ginecolog, infirmie­re, implicate în producţia vesti­men­­tară sau în comerţul cu a­mă­nuntul. În această diversi­ta­­te de ocupaţii, principala în­da­torire a femeii bizantine era le­gată de obligaţiile casnice: creş­terea copiilor, prepararea hra­nei. Un tablou sugestiv al a­ces­tor remarci îl găsim în des­cri­­erea vieţii domestice a poetului Teodor Prodromul. El locuia îm­preună cu soţia (35-40 de ani) şi cei patru copii ai lor în­­tr-o casă dintr-un cartier popular al Constantinopolului. Se pa­re că de ceva vreme căsnicia lor nu mai era ca la început. „...Eu ţin casa şi mă ocup de toa­te... Eu mă îngrijesc de edu­ca­ţia copiilor mai bine ca ori­ci­ne... Apoi eu am grijă de hai­ne... Ce mi-ai oferit în schimb? Nu am avut şi eu un cadou de Paşte. Iată 11 ani de privaţiuni şi de mizerie pe care i-am pe­tre­­cut alături de tine. Nu am pri­­mit şi eu drept cadou o ro­chie de mătase, nu am primit un inel, nu am primit o bră­ţa­ră. Nu am mâncat pe săturate de frica zilei de mâine...“

Un fenomen interesant în­tâl­nit în textele bizantine a­min­­teşte de educaţia fetelor. Sur­sele, ce-i drept destul de ra­re, ce amintesc de acest aspect al societăţii bizantine, aduc măr­turie despre ataşamentul fa­ţă de modelul definit de Sfân­tul Grigorie de Nissa în Viaţa Sfin­tei Macrina, pe care a re­dac­tat-o la începutul anului 380: instruirea fetelor urmă­reş­te formarea de bune soţii şi ma­me de familie, antrenate în ex­primarea virtu­ţilor specific creş­tine. Iată cum este descrisă via­ţa Teofanei, soţia lui Leon al VI-lea (886-912): „... Când ea a îm­plinit vârsta de 6 ani, tatăl său a trimis-o să înveţe Sfânta Scrip­tură. Din dorinţa de a în­vă­ţa, ea a început să studieze cu pasiune Sfânta Scriptură: în scurt timp, ea a învăţat Psalmii, ca şi cântările de seară şi de di­mi­neaţă, petrecându-şi zilele ci­­tind şi studiind. Observându-i cali­tăţile naturale, tatăl său a dat slavă lui Dumnezeu, mul­ţu­min­du-i pentru cele primi­te“...

Aceste texte, alcătuite de con­temporani la puţin timp du­pă moartea celor trei femei, din­tre care două sfinte, se pun de acord în privinţa existenţei u­nei educaţii de bază ce consta în studierea exclusivă a texte­lor religioase, în practicarea vir­­tuţilor şi în deprinderea cu în­deletnicirile casnice. Practic, pre­ocuparea pentru o conduită mo­rală este omniprezentă. O ex­cepţie o reprezintă însă Ana Com­nena, care, în lucrarea sa Ale­xi­ada, aminteşte despre for­ma­­rea clasică pe care a primit-o.

Ana Comnena, model de educaţie aristocrată

Astfel, în prologul lucrării A­le­xiada, Ana Comnena scria: „... De aceea, încredinţată de a­ces­te lucruri, eu, Ana, fiica îm­pă­raţilor Alexios şi Irina, năs­cu­tă şi crescută în Porfyra, care nu numai că nu sunt necu­nos­că­toare în ale scrisului, dar ca­re am studiat în adânc limba gre­cească şi retorica, eu, care am citit cu atenţie lucrările lui A­ristotel şi dialogurile lui Pla­ton şi mi-am format spiritul în quadriviumul ştiinţelor, căci şi să nu se socotească aceasta drept o laudă a persoanei mele (tre­buie să dezvălui aceste lucruri, tot ceea ce mi-a dat na­tu­ra şi înclinaţia spre studiu ca şi tot ceea ce mi-a hărăzit de sus di­vinitatea şi tot ce mi-au oferit îm­prejurările), vreau ca în a­ceas­tă scriere să istorisesc fap­te­le tatălui meu, care nu me­ri­tă a fi trecute sub tăcere şi nici tâ­râte de scurgerea timpului ca în­tr-o mare a uitării, atât cele pe care le-a făptuit atunci când a luat sceptrul în mâini, cât şi pe cele săvârşite înainte de în­co­ronarea sa, pe când era în ser­viciul altor împăraţi.“

„Mama mea nu a aşteptat laude, deşi le-a meritat din plin“

Figuri de femei puternice care îşi depăşesc limitele apar de a­semenea în texte. Este vorba mai ales de cele din ultima pe­ri­­oadă bizantină, de sfinte. Por­tretul emoţionant pe care îl fa­ce Mihail Psellos mamei sale es­te excepţional: această femeie domină în­treaga sa familie prin grija pentru singurul ei fiu; la rândul său, fiul a cunoscut o carieră literară excep­ţio­na­lă, cu o veritabilă conştiinţă de autor mo­dern, graţie educa­ţiei primite.

Elogiul funebru făcut mamei sa­le rămâne memorabil: „... Eu nu văd numai o formă unică pen­tru sufletele aplecate spre vir­tute: unele sunt pline de sim­plitate şi de şarm, altele sunt austere, aspre şi puţin ac­ce­si­bile. Mama mea avea un su­flet amestecat între cele do­uă tendinţe... Ea şi-a protejat pă­­rinţii la bătrâneţe, ştia să con­soleze prin fapte şi cuvinte, a rămas la căpătâiul lor în timpul bolilor, îi compătimea în su­ferinţă, îi veghea în timpul in­somniilor. Ea nu credea că poa­te fi mai sus de părinţii ei, pe când ei îi apreciau calităţile. Ma­ma mea avea un caracter con­venabil pentru toţi, ea se a­dap­ta diversităţii celor cu care in­tra în contact, pentru că în­ţe­le­gea ceea ce convenea fiecă­ruia... O, mamă, pentru mine tu ai fost un sfătuitor avizat, o co­laboratoare şi o inspiratoare în educaţia mea: de fiecare da­tă când reveneam de la şcoală mă întrebai ce am învăţat în acea zi, cum m-am împăcat cu colegii sau ceea ce am primit de la ei. Mai ştiu şi o altă calitate de-a ta: adesea vegheai până la mie­zul nopţii, citeai împreună cu mine, aşezată pe acelaşi pat, şi astfel mi-ai insuflat mai mul­tă energie şi îndrăzneală ase­me­nea Atenei lui Diomed... Tu mă asistai ca şi cum ai fi luptat a­lături de mine, ridicând mâi­ni­l­e spre Dumnezeu, lovindu-ţi piep­tul cu mâinile în rugă­ciu­ne, şi făcând să coboare din Cer la mine calitatea discernămân­tu­­lui în momentele dificile. Toţi co­piii le datorează câte ceva pă­rinţilor, mai ales faptul că le-au dat viaţă, dar acest lucru ţine de natura lucrurilor, în timp ce eu am o dublă datorie faţă de ea: mi-a dat fiinţă, mi-a insuflat dragostea de literatură, nu ca pe o obligaţie, ci pentru că mi-a sugerat-o. Mama mea nu a aşteptat laude, deşi le-a meri­tat din plin.“

Sfintele Bizanţului

În societatea bizantină, mar­­t­i­rajul primelor veacuri creş­ti­ne s-a transformat ulterior în­tr-unul interiorizat, de renun­ţa­re la lume şi la chipul ei tre­că­tor. Apropierea de Dum­nezeu se realizează în acest ca­dru, atât prin efortul ascetic în­de­lungat, cât şi prin practica­rea virtuţilor, în cadrul căsătoriei, cât şi al monahismului. Am­bele căi pot conduce spre sfin­ţenie în mod egal, fiecare a­vând dificultăţi specifice: mo­na­­hismul prezintă avantajul i­z­o­lării de ispitele lumii şi de gri­jile cotidiene, căsătoria pre­zin­­tă celui care alege această ca­le o serie de încercări, ce dezvoltă virtutea răbdării şi com­pen­­sează prin aceste „cruci“ co­ti­­diene lipsa efortului ascetic mo­nastic. În cazul sfintelor din Bi­zanţ, putem constata fap­tul că multe dintre ele pro­ve­neau din familii înstărite, no­bile sau chiar princiare. Mul­te sfinte s-au folosit de po­zi­ţia lor socială pentru a-şi măr­turisi cu tărie credinţa sau pen­tru a construi noi locaşuri de cult.

Majoritatea s-au dedicat vie­ţii monahale, fie de la începutul vie­ţii adulte, fie după moartea so­ţ­ilor. Unele sfinte au avut di­le­ma cu care majoritatea sfin­te­­­lor s-au confruntat, şi anume da­că să se dedice vieţii mona­ha­­le sau căsătoriei. Preferinţa pen­tru viaţa solitară este evi­den­­tă în majoritatea cazurilor, ac­ceptarea căsătoriei făcându-se adesea la îndemnul pă­rin­ţi­lor sau al societăţii. Căsătoria es­te privită de către sfintele de la Bizanţ ca o datorie socială, iar nu ca un scop în sine. Acţiu­ni­le lor pe plan social se fac spre preamărirea lui Dum­nezeu, spre susţinerea Bise­ri­cii, sau prin naşterea şi creş­te­rea în sfinţenie a viitorilor creş­tini. În spaţiul bizantin, femeia a ajuns să îndeplinească sar­cini nerecunoscute până atunci în istoria umanităţii: diaconiţă, mo­na­hie, muceniţă prin măr­tu­ri­si­­rea credinţei, dezvoltarea creş­ti­nis­mului în acest imperiu mi­le­nar producând o adevărată re­vo­luţie în modul de raportare la fi­inţa umană: bărbat şi feme­ie.