Fericirea a noua întregeşte icoana vieţii omului pe pământ

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Documentar

Un articol de: Nicoleta Olaru - 21 August 2013

Prin Fericirea a noua creştinii sunt îndemnaţi să se bucure pentru orice încercare a credinţei, după cum îndeamnă Sfântul Apostol Petru: „.... întrucât sunteţi părtaşi la suferinţele lui Hristos, bucuraţi-vă (...). De sunteţi ocărâţi pentru numele lui Hristos, fericiţi sunteţi, căci Duhul slavei şi al lui Dumnezeu Se odihneşte peste voi“ (I Petru 4, 13-14).

Preasfinţitul Emilian Lovişteanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului, ne oferă astăzi înţelesurile duhovniceşti ale Fericirii a noua. Pentru că încheiem explicarea Fericirilor, Preasfinţia Sa ne-a spus câteva cuvinte despre aceste „îndemnuri“ rostite de Mântuitorul Hristos în timpul Predicii de pe munte, explicându-ne şi de ce le cântăm în biserică.

Preasfinţia Voastră, în ce context ni s-a dat această Fericire?

Fericirea a noua, ca de altfel şi celelalte opt, a fost rostită de către Mântuitorul Iisus Hristos în contextul alegerii celor doisprezece ucenici şi al rostirii Predicii de pe munte, după ce a fost ispitit de diavolul şi a început propovăduirea Evangheliei.

După ce a arătat primele opt Fericiri, în atotştiinţa Sa, Domnul Iisus Hristos a rostit şi a noua Fericire, care întregeşte icoana vieţii omului pe pământ în căutarea eliberării de păcat, a desăvârşirii şi a bucuriei vieţii veşnice. Observăm că în Fericiri se află armonizată slujirea lui Hristos cu cea a aproapelui.

Ultima Fericire arată că legătura noastră cu Fiul lui Dumnezeu este de o importanţă hotărâtoare pentru viitorul nostru, reprezentând un răspuns la faptele noastre, dat cu toată libertatea şi dragostea Mântuitorului Hristos.

În această Fericire se vorbeşte despre „ocară“, „prigoană“ (ca şi în Fericirea anterioară), „cuvânt rău“, cum să înţelegem această enumerare?

Mântuitorul Hristos precizează aici că, pentru credinţa în Dumnezeu şi nădejdea venirii lui Mesia, proorocii şi drepţii Vechiului Testament au suferit prigoane şi ocări. Amintim aici pe Proorocii Ilie, Isaia, Ieremia, Ioan Botezătorul ş.a.

Totodată, atenţionează pe ucenicii Săi şi urmaşii lor, care vor crede în El, că pentru dobândirea fericirii veşnice este posibil să sufere ocări, prigoane, cuvinte jignitoare din partea necredincioşilor. Aşa s-a petrecut, după cum vedem, cu sfinţii apostoli, cu martirii şi mucenicii Bisericii creştine. În alt loc din Evanghelia de la Matei citim îndemnurile Mântuitorului Hristos: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi trupul şi sufletul să le piardă în gheenă“ (Matei 10, 28).

Este vorba aşadar de încercările prin care trece omul (creştinul) care crede în învăţătura Domnului Hristos, că El este „Calea, Adevărul şi Viaţa“ (Ioan 14, 6). Tot El ne îndeamnă, în legătură cu Fericirea a noua, astfel: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea“ (Ioan 16, 33).

Aşezarea cuvintelor „ocară“, „prigoană“, „cuvânt rău“ aici face referire la suferinţa întregii fiinţe umane pentru credinţa în Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

„Cel mai cu seamă ocările şi vorbitul de rău îndurerează mai cumplit decât însăşi faptele“, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Apare apoi ceva care frapează - „minţind din pricina Mea“. Despre ce fel de minciună e vorba?

Înţelegem aceste cuvinte, „minţind din pricina Mea“, în contextul rostirii Fericirii a noua. Şi anume, că prigonitorii creştinilor şi ai celor care cred în Iisus Hristos, că este Fiul lui Dumnezeu, au spus minciuni cu privire la adevărul de credinţă revelat. Adeseori spuneau că nu există Hristos, că El nu a înviat, că nu este folositor să crezi într-un „Om“, că El nu este Dumnezeu. Aceste mărturii mincinoase au venit în primul rând din partea fariseilor şi a cărturarilor (cf. Matei 26, 59-66). Înţelegem faptul că motivul principal al prigoanei este legătura noastră cu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Sfântul Teofilact al Bulgariei spune: „Nu tot cel ce va fi ocărât este fericit, ci acela care va fi ocărât pentru Hristos şi în chip mincinos“.

Mulţi spun minciuni din cauza lui Dumnezeu. De la farisei şi cărturari...; apoi mulţi creştini s-au folosit de minciuni pentru a nu recunoaşte un adevăr de credinţă. Putem exemplifica aici pe conducătorii Imperiului Roman din timpul persecuţiilor, apoi pe cei care au susţinut anumite erezii, pe luptătorii împotriva cinstirii icoanelor, a sfintelor moaşte, spunând în mod greşit că aceasta este voia lui Dumnezeu.

Ce înseamnă „din pricina Mea“ aici?

Unele texte siriene conţin forma „din pricina numelui Meu“. Înseamnă din cauza Mântuitorului Iisus Hristos. Prigonitorii celor ce cred în Hristos aduceau mărturii mincinoase pentru a convinge pe creştini să se lepede de mărturia lor, de credinţa lor adevărată. Prigoana trebuie să fie din pricina lui Iisus Hristos.

Cuvântul „veseliţi-vă“ are un specific eshatologic

Ultima Fericire are şi o continuare: „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi…“, aparent două sinonime… De ce aceasta?

„Bucuraţi-vă şi vă veseliţi“ - ne îndeamnă Mântuitorul Hristos, pentru orice încercare a credinţei, după cuvintele Sfântului Apostol Petru: „… întrucât sunteţi părtaşi la suferinţele lui Hristos, bucuraţi-vă, pentru ca şi la arătarea slavei Lui să vă bucuraţi cu bucurie mare. De sunteţi ocărâţi pentru numele lui Hristos, fericiţi sunteţi, căci Duhul slavei şi al lui Dumnezeu Se odihneşte peste voi“ (I Petru 4, 13-14).

„Bucuria şi veselia“ sunt stări diferite, care se completează şi care sunt răsplata lui Dumnezeu pentru cei care cred şi suferă pentru El. Cuvântul „veseliţi-vă“ are un specific eshatologic: „Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm slavă, căci a venit nunta Mielului şi mireasa Lui s-a pregătit…“ (Apocalipsa, 19, 7). Motivul bucuriei celor credincioşi este că „răsplata voastră multă este în ceruri“.

„Plata multă în ceruri“ este promisă pentru toate virtuţile despre care s-a făcut vorbire în Fericiri?

Nădejdea, pe lângă dragoste, credinţă şi răbdare, aduce multă răsplată, ca şi în cazul dreptului Iov.

Sfântul Apostol Pavel spune: „Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite“ (Evrei 11, 1).

Când credem în cineva, în ceva, nădăjduim că există o răsplată. Crezând în Iisus Hristos, în cuvintele Lui şi în sfaturile Lui, nădăjduim că, de le vom îndeplini, vom fi răsplătiţi pentru credinţă, jertfă şi fapte. Nimic nu rămâne nerăsplătit. Mântuitorul Îşi ţine promisiunile şi vedem din istoria Bisericii noastre cum sfinţii au dobândit răsplata ostenelilor săvârşite în această viaţa pământească.

Menţionez aici două citate în care Mântuitorul vorbeşte de „plata în ceruri“:

„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea cerurilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, care este în Ceruri“ (Matei 10, 32) şi „Şi cel ce va da de băut unuia dintre aceştia mici numai un pahar cu apă rece, în nume de ucenic, adevărat grăiesc vouă: nu va pierde plata sa“ (Matei 10, 42).

Răsplata lui Dumnezeu înseamnă un răspuns la faptele noastre săvârşite în mod liber.

Urmează ceva ce nu se mai cântă în bisericile noastre: „că aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi“. S-a renunţat la intonarea muzicală a acestor cuvinte din necesităţi practice, de a scurta cântarea, sau pentru a ne rămâne în minte, ca ultime cuvinte, că vom avea plată în cer, dacă ne vom strădui la cultivarea virtuţilor?

În cântarea bisericească a Fericirilor nu se menţionează ultimele cuvinte din versetul 12 pentru ca aşa s-a statornicit în practică, după cum în citirea Sfintei Evanghelii la Sfânta Liturghie sunt folosite uneori fragmente care nu cuprind ultimul verset în întregime.

Aceasta nu înseamnă că se trunchiază înţelesul sau adevărul cuprins în text, deoarece avem Sfânta Scriptură la îndemână, pentru a ne completa conţinutul capitolului sau al versetului respectiv.

Dacă ne gândim la cuprinsul Fericirii a noua, cuvintele „Ca aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi“ reprezintă de fapt o întărire a convingerii ucenicilor că şi cei din Vechiul Testament au suferit prigoane pentru adevăratul Dumnezeu.

În ultima Fericire, Mântuitorul Hristos face, aşadar, legătura cu Legea Veche, aducând în atenţie exemplul proorocilor...

Iisus Hristos este plinitorul Legii Vechi. Rostind Predica de pe munte, Mântuitorul Hristos spune, în continuarea Fericirilor: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc“ (Matei 5, 17). Aşadar, în Iisus Hristos se împlinesc profeţiile Vechiului Testament, şi El face legătura dintre Legea primită de Moise şi Legea harului Duhului Sfânt, adică Biserica Noului Testament.

Pomenirea proorocilor în cea de a noua Fericire reprezintă modelul de răbdare şi credinţă pe care Hristos îl aşază în faţa ucenicilor săi, în vederea misiunii ce o vor primi. Hristos arată faptul că şi ei, apostolii, sunt profeţi, fiind aşezaţi pe aceaşi treaptă cu proorocii.

Sfântul Teofilact al Bulgariei tâlcuieşte astfel aceste cuvinte: „Ca să nu creadă Apostolii că vor fi prigoniţi din pricină că Hristos îi învaţă pe ei lucruri potrivnice, îi mângâie, arătând că şi proorocii pentru fapta cea bună au fost prigoniţi. Drept aceea, Domnul îi mângâie, punându-le înainte patimile Proorocilor“.

Cum putem împlini astăzi această Fericire?

Îndemnurile Mântuitorului Hristos din Fericirea a noua le putem împlini şi noi chiar în contextul spiritual-social în care trăim.

Să răbdăm cu dragoste atunci când suntem ocărâţi, prigoniţi şi vorbiţi de rău pentru mărturisirea adevărului de credinţă.

Să nu judecăm, să nu urâm pe cei care ne vorbesc de rău, pentru că atunci, chiar dacă mergem la biserică şi ne spovedim, nu ne putem împărtăşi cu Sfintele Taine.

Să nu ne împuţinăm credinţa în Hristos atunci când suntem persecutaţi că nu lucrăm duminica sau nu împlinim o misiune religios-socială care este în detrimentul învăţăturii Bisericii şi al iubirii aproapelui.

E bine să ne bucurăm atunci când am reuşit să-L slujim pe Mântuitorul Hristos cu toată fiinţa noastră.

Care este învăţătura care se desprinde din ultima Fericire?

Învăţăm din a noua Fericire că desăvârşirea personală este rodul comuniunii cu Domnul Iisus Hristos şi se face cunoscută prin fapte săvârşite pentru aproapele, care implică uneori jertfe dureroase. Mai mult decât atât, se află în noi darul de a suferi în această lume pentru Hristos Domnul şi pentru Evanghelia Sa.

Bucuria va fi deplină dacă viaţa şi jertfa noastră sunt săvârşite cu credinţă, dragoste şi nădejde.

Avem îndemnuri din partea Părinţilor Bisericii la împlinirea acestei Fericiri?

Sfinţii Părinţi ai Bisericii, între care amintesc pe Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Atanasie al Alexandriei, Sfântul Maxim Mărturisitorul ş.a., ne îndeamnă prin viaţa şi scrierile lor să împlinim toate învăţăturile Domnului Hristos cuprinse în cele nouă Fericiri, precum şi celelalte din Evanghelii.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: „Uită-te că Hristos a vorbit de suferirea prigoanelor, a ocărurilor şi defăimărilor numai după ce a dat atâtea fericiri. N-a făcut asta fără rost, ci a vrut să arate că un om care nu s-a desprins şi n-a pus în practică fericirile nu poate ţine piept prigoanelor, ocărurilor şi defăimărilor. Cel care îndeplineşte toate aceste fericiri va înfrunta prigoanele, nu se va tulbura când va auzi că e vorbit de rău şi va fi în stare să sufere mii de necazuri“.

Fericirile se cântă pentru bucuria vederii Mântuitorului Iisus Hristos prin Sfânta Evanghelie

În fond, ce sunt Fericirile? Le putem considera drept nişte versuri alcătuite de Domnul Hristos în spiritul retoricii, pentru delectarea auditoriului?

Nicidecum, Fericirile sunt îndemnurile Mântuitorului Hristos în a fi blânzi, drepţi, milostivi, curaţi la inimă, cu gânduri bune, făcători de pace şi linişte, pregătiţi pentru jertfă, fapte şi atitudini necesare pentru a ne numi cu adevărat ucenicii Lui şi pentru a dobândi viaţa veşnică.

După rostirea Fericirilor, Mântuitorul Hristos spune ucenicilor şi urmaşilor Săi: „Voi sunteţi sarea pământului“ (Matei 5, 13); „Voi sunteţi lumina lumii“ (Matei 5, 14), adică cei care împlinesc cuvintele şi îndemnurile Lui, devenid mărturisitori în lume, vor fi „prietenii Lui“, locuitorii împărăţiei lui Dumnezeu.

Cu ce trebuie creştinul să rămână după parcurgerea Fericirilor?

Ascultarea sau citirea şi punerea în faptă a Fericirilor reprezintă pentru fiecare creştin un mod de viaţă, un mod creştin autentic de a trăi într-o lume marcată de păcat, indiferenţă şi necredinţă. Orice creştin trebuie să aşeze la suflet cuvintele dătătoare de viaţă ale Domnului Iisus Hristos şi să le cultive în fiecare zi a vieţii pământeşti. Este necesar să ne mărturisim păcatele, să fim buni, milostivi, făcători de pace, pentru a trăi în armonie cu semenii noştri şi în comuniune cu Dumnezeu.

Fericirile se cântă şi în Biserică - când şi de ce? Cum este melodia interpretării lor şi de ce este aleasă în acest fel?

Fericirile sunt cântate în Biserică în timpul Sfintei Liturghii la Antifonul al treilea, atunci când se face Vohodul Mic sau Intrarea cu Sfânta Evanghelie.

Ele se cântă şi pentru bucuria vederii Mântuitorului Iisus Hristos prin Sfânta Evanghelie, ce prefigurează ieşirea la propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu. Pe fondul cântării lor, Sfânta Evanghelie, Vestea cea bună, este arătată credincioşilor ca semn al lui Hristos - Cuvântul întrupat, prezent în mijlocul nostru, în biserică.

Melodia este una potrivită acestui moment din Liturghie, iar linia melodică indică accentul pus pe virtuţile creştine ce trebuie împlinite. E un urcuş spre bucuria şi veselia duhovnicească, dobândite după parcurgerea vieţii creştine de pe pământ.

Care este legătura care se creează între virtuţile prezentate în cele nouă Fericiri?

Este o strânsă legătură între cele nouă Fericiri. Ele reprezintă sfinţirea vieţii noastre, ca rod al credinţei, dragostei şi jertfelniciei întru Hristos. Împărăţia lui Dumnezeu apare drept semnul de împăcare dintre om şi Dumnezeu, darul făcut omului în vederea mântuirii sale. Fericirile au drept scop să arate în primul rând ucenicilor şi nouă calea care duce la împărăţie. Iar fericirea făgăduită trebuie înţeleasă în sens spiritual.

Este nevoie să mergem dintr-o virtute în alta numai în ordinea arătată de Domnul în Fericiri? Se poate vorbi de o ierarhie a virtuţilor?

Virtuţile creştine pot fi împlinite în mod liber, în funcţie de mersul vieţii noastre, şi nu în ordinea prezentată de Domnul Hristos. Deoarece într-o zi suntem chemaţi să facem pace între două persoane, în alta să răbdăm ocările aproapelui, în alta să facem milostenie faţă de un om sărac sau aflat în suferinţă.

Nu ordinea este importantă şi executarea lor mecanică, ci modul cum le împlinim în această viaţă.

Da, se poate vorbi de o ierarhie a virtuţilor. Chiar Sfântul Apostol Pavel spune: „Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea“ (I Corinteni 13, 13).

Ce condiţii trebuie îndeplinite pentru însuşirea virtuţilor expuse în cadrul Fericirilor?

Trebuie să credem în Fiul lui Dumnezeu şi în Evanghelia Sa, să fim încredinţaţi de roadele acestei credinţe. Trebuie să conlucrăm cu harul Duhului Sfânt pentru împlinirea şi practicarea virtuţilor, a darurilor Duhului Sfânt. Şi să nu uităm de smerenie, de răbdare şi de dragostea faţă de Dumnezeu şi semenii noştri.

Citeşte mai multe despre: Fericirile