Filantropia în Sfânta Scriptură

Chiar dacă nu a fost organizată oficial, filantropia se regăsește în Vechiul Testament. Datorită unor principii umanitare pe care le întâlnim la poporul biblic, sărăcia individuală sau cea colectivă nu au cunoscut cote alarmante ca la celelalte popoare. Legea urmărea atât limitarea sărăciei, cât și sensibilizarea celor mai înstăriți. „La nici o văduvă și la nici un orfan să nu le faceți rău! Iar de le veți face rău și vor striga către Mine, voi auzi plângerea lor” (Ieșire 22, 22-23). Legea lui Moise ne arată că Dumnezeu îi cunoaște pe săraci și dorește ca ei să fie ocrotiți de bogați. „Totdeauna vor fi săraci în țară și pentru aceasta zice, îți dau poruncă: să-ți deschizi mâna față de fratele tău, față de cel sărac și față de cel lipsit din țara ta” (Deuteronom 15, 11).

În Vechiul Testament există o serie de prescripții prin care atât slujitorii sanctuarului, cât și credincioșii legământului sunt îndemnați să se implice în ajutorarea celor străini și săraci, a orfanilor și a văduvelor, într-o perioadă în care filantropia nu era organizată (Pr. prof. dr. Petre Semen, Temeiuri biblice vechitestamentare privind actul filantropic, în rev. „Studii”, nr. 3/2005, Craiova, 2005, p. 48.). La iudei, filantropia putea îmbrăca diverse forme: de la lăsarea unei părți din recoltă pentru săraci și până la folosirea de către aceștia a ceea ce creștea spontan pe terenurile agricole în anii sabatici ori Jubileu. „Când veți secera holdele voastre în pământul vostru, să nu seceri tot, până la fir în ogorul tău, și ceea ce rămâne după secerișul tău să nu aduni; și în via ta să nu culegi strugurii rămași, nici boabele ce cad în via ta să nu le aduni; lasă-le pe acestea săracului și străinului că Eu sunt Domnul Dumnezeul tău” (Levitic 19, 9-10; 23, 22). Observăm că o grijă deosebită se acorda în Vechiul Testament văduvelor și orfanilor, iar milostenia față de săraci era o trăsătură fundamentală, care nu trebuia să lipsească de la evrei.

Iov, ca închipuire a dreptului în Vechiul Legământ, apare ca tată al celor neputincioși. „Fiindcă scăpam de pietre pe cel sărman care striga după ajutor și pe orfanul fără sprijin (...). Eram tatăl celor ne­putincioși și cercetam cu sâr­gu­ință pricinile care îmi erau necunoscute” (Iov 29, 12;16). Cu toate acestea, filantropia în Vechiul Testament este limitată, îi lipsește universalitatea, milostenia fiind fixată numai prin legi.

O categorie aparte erau profeții, care cunoșteau bine realitățile vremii în care trăiau, precum și firea umană. Ei accentuau că dacă bunăstarea materială depășește necesarul unei vieți decente, aceasta atrage după sine gustul pentru un trai luxos. Scopul prioritar al profeților era acela de a stabili o relație corectă între viața religioasă și cea socială.

Fialntropia în Noul Testament

Termenul filantropos se referă atât la filantropia lui Dumnezeu, cât şi la filantropia ca relaţie de întrajutorare între oameni. Îl întâlnim în Noul Testament la Sfântul Apostol Pavel: „Iar când bunătatea şi iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Dumnezeu s-a arătat, El ne-a mântuit” (Tit 3, 4-5). Ca relaţie între oameni, termenul filantropos îl întâlnim în Faptele Apostolilor la capitolele 27 şi 28: „Şi a doua zi am ajuns la Sidon. Iuliu purtându-se faţă de Pavel cu omenie i-a dat voie să se ducă la prieteni ca să primească purtarea lor de grijă” (Fapte 27, 3); sau: „Iar locuitorii ei ne-au arătat o deosebită omenie, căci, aprinzând foc, ne-au luat pe toţi la ei din pricina ploii care era şi a frigului” (Fapte 28, 2). Iniţial, filantropia a fost atribuită numai lui Dumnezeu, ulterior s-a extins şi la oameni (cf. Episcop Antonie Plămădeală, „Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiţie şi în Teologia contemporană”, în ST (XXIV), 1972, nr. 5-8, p. 440.   

Filantropia Bisericii, adică activitatea ei socială, se bazează pe filantropia divină, adică pe întruparea Fiului lui Dumnezeu la plinirea vremii (Galateni 4, 4) pentru mântuirea omenirii căzute. Filantropia își are originea în Sfânta Treime, primul filantrop fiind Însuși Dumnezeu (Pr. Mihai  Vizitiu, Filantropia divină și filantropia Bisericii după Noul Testament, TRINITAS, Iași, 2002, p. 9).

Iubirea față de aproapele trebuie să mărturisească în lume în mod liturgic, social și misionar, iubirea lui Dumnezeu către toți oamenii, descoperită în Fiul Său întrupat, înviat și înălțat întru slavă la ceruri. Mântuitorul Iisus Hristos ne-a arătat că El este marele dar al umanității oferit gratuit de Dumnezeu. După Învierea și Înălțarea Sa, lucrarea filantropică a fost încredințată ucenicilor și tuturor celor care cred în El. De aici, deducem că filantropia divină devine filantropia Bisericii, deoarece Biserica este „extindere a prezenței și lucrării mântuitoare a lui Hristos în umanitate” (Pr. Mihai  Vizitiu, Filantropia divină...).

Creștinii nu practicau milostenia în mod izolat, ci întreaga comunitate era convinsă că ajutorul acordat aproapelui este datoria morală a tuturor membrilor acesteia, pentru că Biserica fără facerea de bine nu poate fi concepută. De aceea, se poate afirma că ceea ce la păgâni și la iudei lipsea, întâlnim în creştinism. Odată cu naşterea Bisericii s-a născut şi filantropia, pentru faptul că Însuşi Domnul Hristos a practicat-o, „că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10, 45). Însuşi termenul filantropie este unul specific creştin, acesta însemnând iniţial iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni. Aşa cum Dumnezeu este iubitor de oameni, la fel şi omul este chemat să imite filantropia lui Dumnezeu.

Lucrarea Mântuitorului în lume este prin excelență o lucrare filantropică, o exprimare a dragostei Sale nețărmurite, revărsată asupra tuturor oamenilor și concretizată în acte de binefacere îndreptate mai ales asupra săracilor. Mântuitorul Iisus Hristos nu Se limitează numai la a constata și la a deplânge sufe­rințele oamenilor, ci El, Dumnezeu-Omul, oferă posibilitatea celui căzut să se ridice și aceasta o face prin diverse mijloace. Înțele­gând mai mult ca oricine suferin­țele oamenilor, Domnul Hristos vindecă bolile sufletești și trupești (Matei 4, 23-24), îi hrănește în chip minunat pe cei flâmânzi (Matei 14, 17-21; 15, 32-38), îi apără pe cei nedreptățiți (Matei 23, 14; Marcu 12, 40), deci, le acordă demnitatea și cinstea cuvenită în calitatea lor de persoane, adică de purtători ai chipului lui Dumnezeu (Luca 14, 12-13, 21). Această atitudine a Mântuitorului a fost sintetizată de Sfântul Apostol Pavel: „iar când bunătatea și iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Dumnezeu s-au arătat, El ne-a mântuit, nu din faptele cele întru dreptate, săvârșite de noi, ci după a Lui îndurare, prin baia nașterii celei de a doua și prin înnoirea Duhului Sfânt” (Tit 3, 4-5).

Temeiuri ale filantropiei

Astfel, dacă este să rezumăm care sunt temeiurile filantropiei în Noul Testament, în primul rând amintim de Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, forma concretă a iubirii depline. Dragostea Sa a mers pentru noi până „la moarte și încă moarte de cruce” (Filipeni cap. 2). Motivul întrupării este filantropia lui Dumnezeu: „Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său, Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu moară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 15-16).

Un alt temei al filantropiei este evidențiat prin spălarea picioarelor ucenicilor, ca model al slujirii aproapelui. Mântuitorul Iisus Hristos nu este doar un Învățător al dragostei sau pur și simplu un legiuitor, ci începătorul și practicantul prin excelență al slujirii aproapelui. Slujirea în Noul Testament arătată de Hristos prin spălarea picioarelor ucenicilor Săi „poate fi socotită un rezumat și o sinteză a ceea ce învățase El despre misiunea Bisericii în lume şi ca momentul instituirii slujirii cu caracter universal” (Cf. Episcop Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură...).

Al treilea temei al filantropiei și al slujirii în Noul Testament se referă la faptele milei trupești care sunt criteriile judecății finale. Observăm că Mântuitorul Iisus Hristos face din slujire criteriul principal pentru mântuire, însă elementul nou care apare este acela că slujirea aproapelui este raportată la Sine ca Dumnezeu. „Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25, 40-45). Hristos identificându-Se cu fiecare dintre noi, slujindu-ne reciproc, slujim de fapt pe Hristos și lui Hristos. Dincolo de slujirea practică, un alt temei fundamental al slujirii îl reprezintă propovăduirea. Cercetând Noul Testament observăm că diaconia nu este despărțită de slujirea cuvântului și de doxologie. Mai mult, slujirea practică se desă­vâr­șește în lumina vestirii Evangheliei, în lumina cuvântului lui Dumnezeu. Astfel, între cele două feluri de slujire există o legătură indisolubilă și permanentă.