File de istorie a presei bănățene

Presa bisericească și laică din părțile Banatului a oferit preoților, învățătorilor, studenților în teologie şi credincioșilor articole și studii de teologie, dar a abordat și aspecte de natură culturală, politică, școlară atât de utile românilor aflați până la 1 decembrie 1918 sub stăpânire străină. Confruntate cu lipsa resurselor bănești, cu legislația imperială restrictivă, apoi cu controlul strict al autorităților comuniste, ziarele, revistele și calendarele bisericești au fost redactate cu mult curaj, dăruire de sine și chiar jertfă de oameni ai Bisericii și de intelectuali patrioți, care au răspândit învățătura evanghelică și morala creștină, dar au contribuit și la dezvoltarea învățământului românesc, la aprofundarea cunoștințelor de limba română și a istoriei naționale.

În Banat, pământ românesc aflat până la 1918 sub stăpânire străină, autoritățile imperiale habsburgice și mai apoi austro-ungare nu au permis înființarea de tipografii, așa încât o primă gazetă românească tipărită la Viena în anul 1794 de scriitorul și luptătorul român Paul Iorgovici împreună cu doctorul Ioan Molnar a fost suprimată rapid de autorități. A trecut apoi o lungă perioadă de timp până ce Eftimie Murgu a scos un ziar românesc litografiat, în anul 1848, pentru a-i informa pe românii bănățeni asupra evenimentelor legate de derularea cunoscutei revoluții.

În cea de-a doua jumătate a secolului al 19-lea au apărut „Albina” din Viena (1866), subvenționată de renumita familie Mocioni, și „Luminătorul” de la Timișoara, redactat de către protopopul Meletie Drăghici și avocatul Pavel Rotariu.

Intelectualii bănățeni din Timi­șoa­ra, Lugoj, Oravița, Lipova, Făget, Caransebeș, în rândul cărora s-au aflat și mulți preoți, cu toții luptători pentru drepturile românilor din fosta monarhie austro-ungară, au editat, spre sfârșitul secolului al 19-lea, și alte publicații, precum: „Timi­șoara” (1885), „Gazeta poporului” (1886-1892), „Dreptatea” (1894-1898), „Deșteptarea” (1880-1881), „Drapelul” (1901-1920), „Progresul” (1907-1916) ș.a. Toate aceste pu­bli­ca­ții au fost bastioane ale luptei pentru apărarea ființei naționale, pentru unitatea și identitatea poporului român și au pregătit terenul pentru înfăptuirea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918.

După înființarea Mitropoliei Ardealului (1864), cu cele două eparhii sufragane de la Arad și Caransebeș, ierarhii bănățeni au format teologi, unii cu studii în Apus, care au desfășurat apoi o activitate însemnată și pe tărâmul presei bisericești. În acest context au fost înființate, în sfârșit, tipografii eparhiale în care au apărut, la Arad, revistele „Speranța” (1869), „Lumina” (1872) și „Biserica și Școala” (1877), precum și „Foaia Diecezană” de la Caran­sebeș (1886).

Aceste reviste au publicat, de-a lungul anilor, nu doar materiale cu specific teologic (articole, predici, lecții de religie, pastorale ale ierarhilor), ci au abordat și aspecte literare, politice, sociale, economice, de apărare a credinței strămoșești, a școlii și a limbii române. Spre pildă, „Foaia Diecezană” de la Caransebeș a fost „un organ al luptei pentru unitatea poporului român”, în paginile căreia se vor regăsi și „cestiunile privitoare la istoria, limba și literatura română”, așa cum se preciza în articolul „Către onorabilii cititori”, publicat chiar în primul număr al acestei longevive „foi” eparhiale.

La sfârșitul secolului al 19-lea și la începutul celui următor apar „Calendarele diecezane”, apoi „Anuarele” institutelor teologice și pedagogice, preotul David Voniga din Parohia Giroc redactează la Timi­șoara „Revista preoților” (1910-1918), tot el fiind și redactorul ziarelor „Lumina”, „Foaia de Duminică”, „Banatul” și „Luminătorul”.

Între anii 1941 şi 1948 apare la Timișoara revista „Duh și Adevăr”, organ omiletic al preoțimii din eparhia ortodoxă, în paginile căreia au publicat și preoți din alte dieceze, precum: Zosim Oancea, Ștefan Slevoacă, Vasile Coman (fostul Episcop al Oradiei) etc.

După reactivarea Episcopiei Ti­mi­șoarei a fost înființată revista oficială a acesteia, „Biserica Bănă­țeană” (1941-1948), precedată de „Buletinul Sfintei Episcopii ortodoxe române a Timișoarei” (1 aprilie 1940 - 30 martie 1941).

Începând cu anul 1948, situația publicațiilor bisericești din Patriarhia Română se schimbă radical, presa bisericească și presa românească, în general, intrând sub controlul atent al statului comunist. Marea majoritate a ziarelor, calenda­relor-almanah și revistelor Bisericii noastre și-au încetat activitatea, la Timișoara fiind tipărită, o vreme, „Foaia Arhidiecezană”, adusă de la Caransebeș, după desființarea episcopiei, înlocuită apoi de revista „Mitropolia Banatului” (din 1990, „Altarul Banatului”). Abia în anul 1980 se aprobă reeditarea vechiului Calendar eparhial, cu denumirea de „Îndrumătorul bisericesc, misionar și patriotic”, cu apariție anuală, devenit, după 1990, „Calendarul almanah” al Arhiepiscopiei Timi­șoa­rei.

La 1 aprilie 1990 a apărut ziarul (foaia) „Învierea”, la propunerea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, atunci Episcop-vicar al ­Arhiepiscopiei Timișoarei, și cu binecuvântarea Mitropolitului Nicolae Corneanu, cu apariție bilunară, iar mai târziu lunară. Înainte de a încheia aceste rânduri, trebuie să menționăm că în Banatul românesc și în așa-numitul Banat sârbesc au apărut încă de la sfârșitul secolului al 19-lea ziarele sătești, la inițiativa unor țărani condeieri, mici proprietari de pământ. În aceste ziare au publicat țăranii cu știință de carte, preoții și învățătorii satelor bănățene, cuprinsul lor fiind centrat pe istoria locală, folclor, tradiții, graiul dialectal, portul țărănesc, prezentarea sărbătorilor bisericești, a rugilor (hramul bisericesc), evenimentele majore din viața parohiei, a satului, a zonei și a Banatului.

Fenomenul țăranilor condeieri, ziariști, poeți în grai bănățean, compozitori, folcloriști, unic la nivel național, l-a impresionat în mod plăcut pe Camil Petrescu, care a subliniat, în articolele sale, nivelul cultural al „truditorilor brazdei” și al satelor bănățene.