Se împlinesc trei veacuri de când, în anul 1715, Dimitrie Cantemir finaliza opera de referinţă „Descrierea Moldovei”, creată la solicitarea Academiei din Berlin. După cum au remarcat numeroşi exegeţi, cartea menţionată reprezintă atât prima expunere monografică a profilului istoric, geografic, social, etnografic, lingvistic şi cultural al ţinuturilor moldave, cât şi un aport de substanţă la consacrarea literaturii europene de acest gen. Viziunea enciclopedică a lui Cantemir - reflectată în textul propriu-zis şi în harta anexată - a permis autorului să efectueze o analiză multilaterală în plan spaţio-temporal, aducând în atenţie aspecte precum: evoluţii ale sistemului de putere în Moldova; rolul domnitorilor şi al Curţii Domneşti; divanul de judecată; boierimea locală; oastea domnească; obiceiuri şi tradiţii; tributuri şi peşcheşuri către Poarta Stambulului; relieful, flora şi fauna Moldovei; târgurile şi aşezările mai importante ş.a.
În ceea ce ne priveşte, am ales pentru distinsul cititor doar câteva elemente legate nemijlocit de religia moldovenilor, pe care le vom expune sintetic în rândurile care urmează. Mai întâi, prezentăm unele aspecte relevante despre obiceiurile Curţii Domneşti în planul Ortodoxiei. Când Domnitorul ajungea, de pildă, la vreo biserică sau mănăstire, „călărimea se înşira la uşă, plecându-şi capetele, iar pedestrimea, atât cât putea să intre în curte, era rânduită într-un cerc mare”. În întâmpinarea Voievodului, ieşeau Mitropolitul cu diaconii săi şi cu sfânta cruce, dând-o să o sărute. După aceea, Domnitorul, păşind în urma Mitropolitului, se închina la sfintele icoane, trecea prin faţa amvonului (`lucru neîngăduit nimănui, afară de Domn şi preoţi” - precizează Cantemir), iar în mijlocul bisericii îşi făcea semnul crucii şi se îndrepta către strana care îi era rezervată, închinându-se mai întâi către Mitropolit şi plecându-şi capul în faţa acestuia.
Exista, prin tradiţie, o rânduială strictă a stranelor dispuse în interiorul bisericii. Astfel, lângă stâlpul din dreapta, se afla strana domnească în trei trepte şi împrejmuită cu zăbrele frumos lucrate şi poleite cu aur, iar deasupra era coroana aurită sub care se găsea icoana sfântului pe care Domnitorul şi-l alegea ca păzitor. Lângă acesta, în dreapta, stătea spătarul cel mare ţinând spada Voievodului pe umăr şi buzduganul în mână; în stânga, era postelnicul şi în spatele său „tot şirul postelniceilor cu toiege în mână şi alţi slujitori ai Curţii, după starea lor”. În dreapta Domnitorului, către Altar, se afla strana Mitropolitului, împreună cu unul dintre episcopi, după care urmau, până la strana dascălului, egumenii şi stareţii mănăstirilor. Mai erau instalate strane distincte pentru Doamna şi coconii Domnului, pentru cântăreţii moldoveni şi cei greci „care cântau, cu schimbul, cântările bisericeşti în amândouă limbile (greacă şi română - n.n.)”, precum şi pentru boieri împreună cu jupânesele lor, dregători şi căpitani.
Dimitrie Cantemir redă, în continuare, o serie de gesturi pe care Domnitorul le efectua de fiecare dată într-o ordine riguros stabilită şi bine cunoscută de toată lumea: „Numai Domnului îi este îngăduit să stea cu capul acoperit în biserică şi el se descoperă numai atunci când se cântă «Sfânt este Dumnezeul nostru», când se citeşte «Evanghelia», când se spun «Crezul de la Niceea», «Tatăl nostru» sau când preotul rosteşte vorbele cele sfinte ale Cinei celei de Taină”. Ritualul continua în felul următor: la momentul împărtăşaniei, Mitropolitul se ducea primul să sărute icoanele, după aceea, şi Domnitorul; la încheierea slujbei, Mitropolitul dădea anaforă Domnului, Doamnei, coconilor şi domniţelor şi, ulterior, boierilor cu dregătorii lor, ca şi celorlalţi credincioşi.
După aceste evocări în materie de protocol religios, considerăm că sunt binevenite următoarele observaţii personale. Relaţia dintre cârmuitorii moldoveni şi slujitorii Bisericii era stabilită în toate momentele şi detaliile derulării sale, fără ca cineva să îşi permită să o modifice fie în parametrii esenţiali, fie în anumite segmente particulare. În diverse etape ale ceremonialului, întâietatea revenea Mitropolitului, nu Voievodului, care nu făcea altceva decât să se supună cu smerenie şi fără vreun comentariu. Enoriaşii - indiferent de rangul lor - aveau astfel prilejul să constate, la faţa locului, religiozitatea cu putere de exemplu a cârmuitorilor, putând disemina post-factum aceste impresii pozitive în rândul rudelor, apropiaţilor, vecinilor, sătenilor sau orăşenilor cu care intrau în contact şi care nu avuseseră ocazia de a participa în mod direct la acele slujbe ortodoxe.
Nu doar slujbele, ci şi ospeţele domneşti se derulau după un protocol precis în cadrul căruia se respectau integral şi neabătut principiile creştin-ortodoxe. Astfel, Dimitrie Cantemir insistă asupra momentului începerii ospăţului: „Când Domnitorul începe să mănânce, se slobozesc tunurile, iar muzica turcească şi cea creştinească (subl. ns.) pornesc să cânte; paharnicul cel mare aduce băutura dintâi şi gustă vinul turnat dintr-o oală mare într-un pahar mai mic, care lucru se zice în graiul moldovenilor «credinţă». Atunci Mitropolitul şi episcopii (cărora li se pun dinainte numai bucate de peşte şi lapte, fiindcă lor nu le este îngăduit, după canoanele lui Vasile cel Mare, să mănânce carne) şi toţi boierii se scoală în picioare şi se închină către Domn… Paharul al treilea îl bea Mitropolitul, după ce rosteşte puţine vorbe în sănătatea Domnului… Când isprăveşte rugăciunea, Mitropolitul face semnul crucii asupra Domnului şi-l blagosloveşte…” Aşadar, nici o activitate agreabilă, de bucurie şi veselie colectivă de genul marilor ospeţe nu avea loc fără evocarea solemnă a Divinităţii prin cuvinte adecvate, ca şi prin semnul crucii.
Factorul religios era prezent şi la ceremoniile de înscăunare a unui nou domn al Moldovei. Dacă cel trecut în veșnicie ctitorise vreo biserică, rămăşiţele sale pământeşti erau aşezate în biserica respectivă; dacă nu, acestea erau puse „într-o biserică din cele mari”. Mitropolitul rupea cel dintâi tăcerea, ţinând o cuvântare despre calităţile şi înfăptuirile domnitorului răposat şi îi plângea moartea, în numele întregii ţări. Apoi se dădea citire cu glas tare diatei (testamentului) celui plecat din această lume în faţa întregii asistenţe.
Urma momentul alaiului noului domnitor până la Mitropolie, având în frunte pe Mitropolit împreună cu ceilalţi slujitori ai Bisericii. Voievodul, întâmpinat la uşa bisericii cu două lumânări mari aprinse, era tămâiat şi apoi invitat să sărute crucea şi Sfânta Evanghelie; după aceea, el păşea până la Altar, în faţa uşilor împărăteşti, cădea în genunchi şi îşi pleca fruntea pe marginea Sfântului Altar, iar Mitropolitul îi punea epitrahilul pe cap şi citea „rugăciunea cea de obşte la înscăunarea domnilor drept-credincioşi”, ungându-i fruntea cu Sfântul Mir. Slujba religioasă propriu-zisă se derula astfel: „Domnul se ridica în picioare şi săruta cu evlavie sfânta masă din Altar şi sfintele icoane. Când se trăgea îndărăt, Mitropolitul, în mijlocul bisericii, îi punea pe cap o coroană de aur, împodobită cu pietre scumpe şi, în timp ce psalţii cântau axionul, îl apuca de braţul drept, iar postelnicul de cel stâng şi-l urcau pe un tron cu trei trepte, aşezat în partea dreaptă a bisericii… După terminarea slujbei bisericeşti, Domnul era înveşmântat în pridvorul bisericii cu straie domneşti…” Desigur, acestea erau obiceiurile practicate cu mare atenţie la orice înscăunare a unui domn al Moldovei „înainte ca toate să cadă în ne-orânduială prin cârmuirea silnică a turcilor”. Cu toate acestea, Dimitrie Cantemir arată că legătura cu credinţa creştin-ortodoxă şi cu slujitorii Bisericii continua să fie prezentă chiar în noile circumstanţe, când participau vizirul şi alţi înalţi demnitari reprezentând Poarta.
Şi instituţia Divanului de judecată ţinea cont de puterea Divinităţii. De pildă, acesta se reunea de trei sau de patru ori pe săptămână, în tot cursul anului, cu excepţia zilelor pe care Biserica le hotărâse pentru posturile cele mari. Pe peretele sălii mari de primire, situată în centrul palatului domnesc, era aşezat scaunul Domnitorului, având deasupra o icoană a Mântuitorului Hristos, iar în faţa mesei judecăţii ardea necontenit o lumânare. În partea stângă se afla scaunul Mitropolitului, urmat de scaunele „boierilor dregători, după starea lor”. După ce se pronunţa sentinţa, domnitorul îl întreba pe Mitropolit ce pedeapsă i se cade celui vinovat „după legile politiceşti şi cele bisericeşti”; înaltul prelat citea mai întâi cuvântul legii şi, după aceea, cerea mila Domnitorului „căreia legile nu-i pot pune stavilă”.
