Lucrări de teologie, istorie, litere, filosofie, ştiinţe, enciclopedii, dicţionare, tratate, antologii şi câteva mii de exemplare de carte veche şi rară, precum şi peste 450 de manuscrise care datează din secolele XIV-XX, acesta sunt odoarele de preţ ale Bibliotecii Sfântului Sinod, păstrate drept mărturii de credinţă şi spirit viu românesc, de limbă veche şi cultură autohtone. Cele mai reprezentative manuscrise sunt cuprinse într-o serie de albume aniversare, între care se remarcă ediţia „Manuscrise din Biblioteca Sfântului Sinod“, din care am extras cele mai frumoase şi reprezentative file de tezaur.
Manuscrisul, strămoşul tiparului
Despre arta caligrafierii şi a împodobirii scrierilor cu miniaturi găsim referinţe încă dinaintea apariţiei tiparului, când lucrările manuscrise au circulat dintr-o provincie în alta, au răspândit limba veche românească şi au contribuit la uniunea spirituală a românilor de pretutindeni.
Mai mult, în secolul al XV-lea, când are loc reorganizarea şi dezvoltarea monahismului, difuzarea vechilor manuscrise şi a tipăriturilor se intensifică tot mai mult.
Stareţii Vasile de la Poiana Mărului şi Paisie Velicicovschi de la Mănăstirea Neamţ şi ucenicii acestora - stareţul Gheorghe de la Cernica şi Căldăruşani, ierodiaconul Grigorie, devenit mai târziu mitropolitul Grigorie Dascălu al Ţării Româneşti - sunt recunoscuţi pentru copierea operelor marilor Dascăli ai Bisericii Ortodoxe şi traducerea lor în limba română. Pe lângă aceştia, există autori (copişti) a numeroase scrieri vechi, care au preferat să nu semneze manuscrisele. Credinţa lor era aceea că strădania înfăptuită nu a trecut neobservată de Dumnezeu şi că recunoaşterea Sa reprezintă încununarea muncii depuse. Toate acestea nu ar fi putut fi posibile fără un efort ascetic remarcabil din partea ostenitorilor de buchii, ca urmare a comuniunii cu Dumnezeu. Astfel, cultura prinde rădăcini în sufletele oamenilor, înmugureşte cu fiecare generaţie, dă rod bun şi poate avea rol mântuitor.
Dacă mai era nevoie de evidenţe, putem aminti aici cuvintele lui Nicolae Iorga, care, în 1982, ţine să precizeze: „Episcopii, egumenii şi aşa de adesea smeriţii călugări ori mulţi preoţi de mir au înzestrat neamul cu o limbă literară, cu o literatură sfântă, cu o artă în legătură cu gustul şi cu nevoile lui, au sprijinit statul fără a se lăsa înghiţiţi, au călăuzit neamul pe drumurile pământului fără a-şi desface ochii de la cer şi au ridicat mai sus ramurile gospodăriei româneşti, dând istoriei culturii noastre cărturari, caligrafi, sculptori, argintari, oameni de stat, ostaşi, mucenici şi sfinţi“ (Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ediţia a II-a, 1928, p. 4).
Mii de exemplare de carte veche şi rară
Cât priveşte manuscrisele Bibliotecii Sfântului Sinod, acestea tratează, în mod deosebit, subiecte liturgice şi filocalice, iar limba în care sunt scrise este, cu precădere, slavona - cunoscută drept limbă a Bisericii şi a cancelariilor domneşti. Merită nominalizate aici lucrările de teologie, istorie, litere, filosofie, ştiinţe, enciclopedii, dicţionare, tratate, antologii şi câteva mii de exemplare de carte veche şi rară, precum şi peste 450 de manuscrise, care datează din secolele XIV-XX. Teologia slavonă conţinută în aceste manuscrise a prezentat interes atât pentru clericii Bisericii româneşti, cât şi pentru laicii care învăţau limba slavă în şcolile înfiinţate pe lângă episcopii sau Mănăstirile Neamţ, Putna, Prislop, Hodoş-Bodrog.
Cele mai reprezentative manuscrise sunt păstrate ca odoare de mare preţ într-o serie de albume aniversare, între care se remarcă ediţia „Manuscrise din Biblioteca Sfântului Sinod“. Colecţia cuprinde o selecţie de documente făcută pe baza vechimii şi a particularităţilor artistice ale fiecărui manuscris, fiecare în parte un unicat. Despre Biblioteca Sfântului Sinod, care se găseşte în incinta Mănăstirii Antim, trebuie spus că există de peste jumătate de secol şi este continuatoarea uneia dintre cele mai vechi biblioteci mănăstireşti din Bucureşti (alături de cea de la Mănăstirea Radu-Vodă), înfiinţată de Mitropolitul Antim, la începutul secolului al XVllI-lea, cu exemplarele tipărite sau agonisite de el la Snagov, la Episcopia Râmnicului sau la Târgovişte. „De-a lungul vremii, fondurile bibliotecii s-au lărgit prin alăturarea mai multor biblioteci ce au aparţinut unor oameni de seamă ai Bisericii, teologi sau oameni de cultură, din care amintim pe mitropolitul Nifon, a cărui bibliotecă de 4.000 de volume a constituit baza fondului Bibliotecii Sfântului Sinod, la aceasta s-a adăugat biblioteca Mănăstirii Antim cu 973 de volume, apoi cea a preotului academician Nicolae M. Popescu cu 7.214 volume, apoi biblioteca episcopului prigonit şi exilat de regimul totalitar, Nicolae Popoviciu, 3.979 de volume, precum şi multe cărţi donate de patriarhul Justinian. Fondul a mai fost completat cu 8.819 dublete de la biblioteca Facultăţii de Teologie din Bucureşti şi 3.819 volume de la biblioteca Reşedinţei patriarhale, dar şi cu biblioteca profesorului martir Teodor M. Popescu, ultima preţioasă donaţie constituind-o biblioteca regretatului academician Virgil Cândea, un mare erudit şi ostenitor în ogorul Bisericii Ortodoxe Române“, notează în prefaţa albumului „Manuscrise din Biblioteca Sfântului Sinod“ arhimandritul Policarp Chiţulescu, directorul Bibliotecii Sfântului Sinod.
Lucrări de colecţie
„Sbornicul lui Gherman“ este una dintre lucrările rare care deschid albumul sus-menţionat, cunoscut ca unul dintre cele mai vechi manuscrise de pe teritoriul României şi, totodată, ca unic Sbornic din secolul al XIV-lea provenit din sudul Dunării.
Manuscrisul este redactat în limba medio-bulgară, pe pergament, la îndemnul şi cu susţinerea financiară a unui mitropolit numit Gherman, în Bulgaria anului 1359, în perioada ţarului Ioan Alexandru. Lucrarea este una dintre cele mai vechi manuscrise datate de pe teritoriul României şi e unicul Sbornic din secolul al XIV-lea provenit din sudul Dunării.
Mai departe, atrage atenţia manuscrisul „Sfântului Ierarh Antim Ivireanul“, recunoscut ca autor de manuscrise, dar şi ca miniaturist. De asemenea, colecţiile Bibliotecii mai deţin două hrisoave, cu semnătura olografă a Marelui Voievod Mihai Viteazul.
Despre „Cuvânt de laudă la Sfântul han Teologul“ se ştie că aparţine marelui predicator şi scriitor bulgar Ioan Exarhul, deşi, la începutul secolului al XV-lea, a fost atribuită marelui orator şi ierarh Sfântul Ioan Gură de Aur.
Colecţia mai cuprinde o lucrare cu totul deosebită - „Arhieraticonul“ adică „Dumnezeeştele Liturghii pentru serviciul Archieresc“, scrise în al XXXI-lea an al domniei Regelui României Carol I, cu binecuvântarea şi sub conducerea Preasfinţitului Episcop al Huşilor D.D. Silvestru Bălănescu, de Măria Gheorgie Sturza, născută principesa Ion Ghica în castelul Miclăuşeni, judeţul Roman, 1897. Manuscrisul a fost donat Bibliotecii Sfântului Sinod de către patriarhul Justinian în anul 1966. În album se poate remarca şi un alt manuscris, şi anume „Tâlcul Evangheliilor“ şi „Molitfelnicul“. Manuscrisul are o valoarea importantă, pentru că păstrează toate lipsurile din „Tâlcul Evangheliei“ al lui Coresi şi majoritatea lipsurilor din „Molitfelnic“. Despre această lucrare preotul profesor Dumitru Fecioru (în 1958, patriarhul Justinian îl însărcinează cu organizarea unei biblioteci numită a „Patriarhiei“, adică Biblioteca Sfântului Sinod de astăzi) adaugă în „Catalogul Manuscriselor din Biblioteca Patriarhiei“, publicat în anii â60, în periodicele Patriarhiei: „Un gând pios şi de recunoştinţă îndrept în numele vechii literaturi române bisericeşti şi memoriei protopopului Dr. Gh. Ciuhandu, care, îndrăgostit de cartea şi scrisul vechi românesc, a salvat de la pieire acest manuscris şi odată cu el textele de limbă românească dispărute prin mutilarea celor două exemplare rămase din lucrarea lui Coresi“.
